Munteanu Victor victor (3/12/2010 1:29:54 AM): Prin târguri, Doamne, sufletul mi-alunec Şi printre oameni în zadar Te caut. Mi-e glasul rupt şi răguşit:un flaut Cu sufletul răpus de prea mult cântec. Te-aştept în dimineţi întunecate, Prin zgomotul răscrucilor umblate Şi-am obosit de când Te caut Doamne, Prin zvon de ierni şi prin uscate toamne. Nu vezi? Sunt singur şi prea greu mi-e scrisul De-a nu Te fi-ntâlnit pe nici o cale. Dă-mi semn să-nchin Minunăţiile Tale, Condeiul greu, poemele şi visul. Fă-mi glasul drept şi coardele sonore, Cuprinde-mi fruntea-n mâini de aurore Şi lasă-mă pe albul unei pagini Să mă culeg sfios dintre paragini.

Iisus in celula – Radu Gyr
Azi noapte Iisus mi-a intrat in celula.O, ce trist si ce-nalt parea Crist!Luna venea dupa El, in celulaSi-L facea mai inalt si mai trist.
Mainile Lui pareau crini pe morminte,Ochii adanci ca niste paduri.Luna-L batea cu argint pe vestminteArgintandu-I pe maini vechi sparturi.
Uimit am sarit de sub patura sura:- De unde vii, Doamne, din ce veac?Iisus a dus lin un deget la guraSi mi-a facut semn ca sa tac.
S-a asezat langa mine pe rogojina:- Pune-mi pe rani mana ta!Pe glezne-avea urme de cuie si ruginaParca purtase lanturi candva.
Oftand si-a intins truditele oasePe rogojina mea cu libarci.Luna lumina, dar zabrelele groaseLungeau pe zapada Lui, vargi.
Parea celula munte, parea CapatanaSi misunau paduchi si guzgani.Am simtit cum imi cade capul pe manaSi-am adormit o mie de ani…
Cand m-am desteptat din afunda genuna,Miroseau paiele a trandafiri.Eram in celula si era luna,Numai Iisus nu era nicairi…
Am intins bratele, nimeni, tacere.Am intrebat zidul: nici un raspuns!Doar razele reci, ascutite-n unghere,Cu sulita lor m-au strapuns…
- Unde esti, Doamne? Am urlat la zabrele.Din luna venea fum de catui…M-am pipait… si pe mainile mele,Am gasit urmele cuielor Lui.

Nevoia de discernamant, Triodul si Postul cel Mare Print
Un alt capitol lamuritor despre sensul duhovnicesc autentic al postirii din cartea “Postul cel Mare” a pr. Al. Schmemann:

“Nu exista post fara postire. Se pare, totusi, ca multi oameni, astazi, fie nu iau in serios postirea, iar daca o fac, inteleg gresit scopurile duhovnicesti. Pentru unii, postirea consta intr-o ,,renuntare” simbolica la ceva; pentru altii, ea este o respectare scrupuloasa a prescriptiilor alimentare. Dar in ambele cazuri, arareori postirea se refera la intreaga nevointa a postului. Aici, ca oriunde, trebuie mai intai sa incercam sa intelegem invatatura Bisericii referitoare la postire si apoi sa ne intrebam: Cum putem aplica aceasta invatatura in viata noastra?
Postirea sau abstinenta de la mancare nu este exclusiv o practica crestina. Ea e existat si inca exista in alte religii si chiar in afara unei religii, ca, de exemplu, in anumite terapii specifice. Astazi, oamenii postesc pentru tot felul de motive, incluzandu-le uneori si pe cele politice. Este important, deci, sa discernem continutul crestin unic al postirii.
Mai intai ni se dezvaluie in interdependenta dintre doua evenimente pe care le gasim in Biblie: unul se afla la inceputul Vechiului Testament, iar celalalt la inceputul Noului Testament. Primul eveniment este ,,intreruperea postului” de catre Adam in Rai. El a mancat din fructul oprit. Asa ni se dezvaluie pacatul originar al omului. Hristos, Noul Adam – si acesta este cel de-al doilea eveniment – incepe cu postirea. Adam a fost ispitit si a cedat ispitei; Hristos a fost ispitit, dar el a biruit acea ispita. Consecinta caderii lui Adam este izgonirea din Rai si moartea. Roadele biruintei lui Hristos sunt calcarea mortii si reintoarcerea noastra in Rai. Lipsa de spatiu ne impiedica sa oferim o explicatie a sensului acestui paralelism. Este limpede, totusi, ca din aceasta perspectiva postirea ni se descopera ca ceva hotarator prin importanta sa. Ea nu este o simpla ,,obligatie”, un obicei; ea este legata de taina intima a vietii si mortii, a mantuirii si a osandirii.
In invatatura ortodoxa, pacatul nu este numai incalcarea unei randuieli ce duce la osanda; este intotdeuana o mutilare a vietii pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Din aceasta cauza, istoria pacatului originar ne este prezentata ca un act al mancarii. Pentru ca hrana reprezinta mijlocul de pastrare a vietii; ea este aceea care ne tine pe noi vii. Dar aici sta toata problema: ce inseamna sa fii viu si ce este ,,viata“? Azi, pentru noi, aceasta notiune are in primul rand un sens biologic: viata este tocmai aceea care depinde hrana si, mai general, de lumea fizica. Dar pentru Sfanta Scriptura si pentru Traditia crestina aceasta viata ce subzista ,,numai cu paine” este identificata cu moartea, pentru ca este o viata muritoare, pentru ca moartea este un principiu pururea lucrator in ea.
Dumnezeu, ni se spune, ,,nu a facut moartea“. El este Datatorul de viata. Cum a devenit atunci viata muritoare? De ce este moartea si numai moartea singura conditie absoluta a tot ceea ce exista? Biserica raspunde: pentru ca omul a respins viata, asa cum i-a fost oferita si daruita lui de catre Dumnezeu, si a preferat o viata care sa nu depinda numai de Dumnezeu singur, ci ,,numai de paine“. Nu numai ca nu L-a ascultat pe Dumnezeu, lucru pentru care a fost osandit; el a schimbat relatia intima dintre el si lume. Putem fi siguri ca lumea i-a fost data de catre Dumnezeu ca ,,hrana” – ca mijloc al vietii; in afara de aceasta, viata este socotita ca mijloc de comunicare harica cu Dumnezeu; ea si-a avut nu numai plinirea, dar si intregul sau continut in El.
,,Intru el era viata si viata era lumina oamenilor“. Lumea si hrana au fost astfel create ca mijloc al comuniunii cu Dumnezeu, si numai daca sunt acceptate pentru Dumnezeu vor naste viata. Hrana in sine nu are viata. Numai Dumnezeu are Viata si este Viata. In insasi hrana, Dumnezeu – si nu caloriile – era principiul vietii. Astfel, a manca, a fi viu, a-L cunoste pe Dumnezeu, a te afla in comuniune harica cu El era unul si acelasi lucru. Tragedia de nepatruns a lui Adam este ca el a mancat de dragul sau. Mai mult decat atat, el a mancat ,,separat”de Dumnezeu, pentru a fi independent fata de El, si daca el a facut aceasta, a facut-o pentru ca crezut ca hrana are viata in sine si ca el, prin impartasirea din acea hrana, poate deveni ca si Dumnezeu, adica sa aiba viata in sine. Mai simplu spus: el a crezut in hrana, in timp ce singurul obiect al increderii, al credintei, al dependentei este Dumnezeu si numai Dumnezeu.
Lumea, hrana au devenit dumnezeii lui, izvoarele si principiile vietii sale. El a devenit sclavul lor. Adam – in ebraica – inseamna ,,om“. El este numele meu, numele nostru obstesc. Omul este inca Adam, este inca scavul ,,hranei“. El poate sustine credinta sa in Dumnezeu, dar Dumnezeu nu este viata lui, hrana lui, continutul atotcuprinzator al existentei sale. El poate pretinde ca isi primeste viata de la Dumnezeu, dar el nu traieste in Dumnezeu sau pentru Dumnezeu. Stiinta sa experienta sa, constiinta sa, toate sunt construite pe acelasi principiu: ,,numai cu paine“. Noi mancam pentru a fi vii, dar nu suntem vii in Dumnezeu. Acesta este pacatul tuturor pacatelor. Acesta este verdictul mortii pronuntat in viata noastra.
Hristos este Noul Adam. El vine sa repare stricaciunea adusa in viata de Adam, sa aduca omul la adevarata viata si astfel, El incepe tot prin postire. ,,Si dupa ce a postit 40 de zile si 40 de nopti la urma a flamanzit” (Matei 4, 2). Foamea este acea stare in care realizam dependenta noastra de altceva – cand avem nevoie urgenta si esentiala de hrana – aratand astfel ca noi nu avem viata in noi insine. Este acea limita la capatul careia fie mor de foame fie, dupa ce mi-am satisfacut trupul, am din nou impresia ca sunt viu. Cu alte cuvinte, este timpul cand ne lovim de intrebarea fundamentala: De ce anume depinde viata mea? Si pentru ca aceasta intrebare nu este una academica, ci este simtita cu intregul meu trup, este de asemenea timpul ispitei. Satana a venit la Adam in Rai; el a venit la Hristos in pustie. El s-a apropiat de doi oameni infometati si le-a spus: mancati, caci foamea voastra este dovada ca depindeti in totalitate de mancare, ca viata voastra sta in mancare. Iar Adam a crezut si a mancat; dar Hristos a respins aceasta ispita si zis: ,,Omul nu va trai numai cu paine, ci si cu Dumnezeu“. El e refuzat sa accepte acea minciuna cosmica pe care Satana a impus-o lumii, facand din acea minciuna un adevar de la sine inteles fara a mai fi dezbatut, un fundament pentru intreaga noastra vizune asupra lumii, asupra stiintei, a medicinei si, probabil, chiar a religiei. Facand aceasta, Hristos a refacut acea relatie dintre hrana, viata si Dumnezeu, pe care Adam a rupt-o si pe care inca o mai rupem in fiecare zi.
Ce este atunci postirea pentru noi, crestinii? Este intrarea si participarea noastra la acea experienta a lui Hristos Insusi prin care El ne elibereaza de sub totala dependenta fata de hrana, materie si lume. Sub nici un aspect eliberarea noastra nu este una completa. Traind in aceasta lume cazuta, in lumea Vechiului Adam, fiind parte a ei, inca depindem de hrana. Dar tocmai cum moartea noastra – prin care inca trebuie sa trecem – a devenit prin moartea lui Hristos o punte catre viata, hrana pe care o mancam si viata pe care o sustine poate fi viata lui Dumnezeu pentru Dumnezeu. O parte din hrana noastra a devenit deja ,,hrana a nemuririi” – Trupul si Sangele lui Hristos Insusi. Dar chiar si painea cea de toate zilele pe care o primim de la Dumnezeu poate fi aceasta viata si in aceasta lume cea care ne intareste pe noi si comuniunea noastra harica cu Dumnezeu, mai degraba decat cea care ne desparte de Dumnezeu. Numai postirea poate realiza aceasta transformare, daruindu-ne dovada existentiala ca dependenta noastra de hrana si materie nu este totala, nu este absoluta, ca unite cu rugaciunea, cu harul si cu preamarirea (rugaciunea de preamarire catre Dumnezeu – n.tr.), pot deveni ele insele (hrana si materia – n.tr.) duhovnicesti.
Toate acestea spun ca postirea, fiind inteleasa adanc, este singura metoda prin care omul redescopera adevarata sa natura spirituala. Nu este o provocare teoretica ci cu adevarat practica a marelui Inselator, care a izbutit sa ne convinga ca depindem numai de paine. El a cladit intreaga cunoastere, stiinta si existenta umana pe aceasta minciuna. Postirea este o denuntare a acestei minciuni si, de asemenea, dovada ca este o minciuna. Este extrem de semnificativ faptul ca Hristos postea cand l-a intalnit pe Satana si ceea ce a spus mai tarziu, si anume ca Satana nu poate fi biruit ,,decat prin post si cu rugaciune“.
Postirea este lupta adevarata impotriva diavolului, pentru ca este provocarea catre acea lege atotcuprinzatoare care-L face pe el ,,Stapanitorul lumii acesteia“. Caci cineva, daca este infometat si apoi descopera ca poate fi cu adevarat independent de acea foame, nu in sensul de a fi biruit de ea ci dimpotriva, sa o poata transforma intr-un izvor de putere si biruinta duhovniceasca, atunci nimic nu ramane din acea mare minciuna in care am trait de la Adam incoace.
Cat de departe suntem atunci de obisnuita intelegere a postirii; ca o simpla schimbare a dietei alimentare, ca ceea ce este permis si a ceea ce este oprit, de toata aceasta ipocrizie superficiala! In cele din urma a posti inseamna numai un lucru: a fi infometat, a merge pana la limita acelei conditii umane care depinde in intregime de hrana si, fiind infometat, sa descoperi ca aceasta nu reprezinta intregul adevar referitor la om, ca foamea insasi este intai de toate o stare spirituala si ca este in ultima sa realitate foamea dupa Dumnezeu. In biserica primara, postirea a insemnat intotdeauna abstinenta totala, o stare de foame, impingand trupul la extrema. Totusi, descoperim aici, de asemenea, ca postirea ca efort fizic este total lipsita de sens fara omologul sau duhovnicesc: “… cu post si rugaciune“. Aceasta inseamna ca fara efortul duhovnicesc corespondent, fara a ne hrani cu Realitatea Divina, fara a descoperi dependenta noastra totala de Dumnezeu – si nu numai de Dumnezeu, postirea fizica poate fi chiar si sinucidere. Daca Hristos Insusi a fost ispitit in timp ce postea, noi nu avem nici o singura sansa de a evita aceasta ispitire. Postirea fizica, esentiala, nu este lipsita numai de sens, este chiar periculoasa daca este rupta de nevointa duhovniceasca – de rugaciunea si contemplatia lui Dumnezeu. Postirea este o arta deplin stapanita de sfinti; ar fi indraznet si periculos pentru noi daca am experimenta aceasta arta fara discernamant si fara precautie. Intregul cult al postului este o rememorare continua a greutatilor si obstacolelor si ispitelor ce-i astepata pe aceia care cred ca ei pot depinde de puterea vointei lor si nu de Dumnezeu.
Din acesta cauza, mai intai de toate avem nevoie de o pregatire duhovniceasca pentru efortul postirii. Aceasta se realizeaza prin cererea noastra de ajutor catre Dumnezeu si, de asemenea, facand din postul nostru unul Teocentric. Ar trebui sa postim pentru Dumnezeu. Trebuie sa redescoperim trupul nostru ca templu al prezentei Lui. Trebuie sa refacem un respect religios pentru trup, pentru hrana, pentru adevartul ritm al vietii. Toate acestea trebuie savarsite inainte ca postul propriu-zis sa inceapa, astfel incat atunci cand incepem sa postim ar trebui sa fin inarmati cu arme duhovnicesti, cu o conceptie, cu un duh al luptei si al biruintei.
Apoi urmeaza postul in sine. Conform celor spuse mai devreme, postul ar trebui practicat pe 2 niveluri: mai intai ca post ascetic, iar mai apoi ca post deplin. Postul ascetic consta intr-o drastica reducere a hranei, astfel incat starea permanenta de foame poate fi traita ca ceva ce aminteste de Dumnezeu si ca un efort constant de a-L contempla pe el. Oricine l-a experimentat – oricat de putin – stie ca acest post ascetic, mai degraba decat sa ne slabeasca, ne face usori, innobilati, cumpatati, plini de bucurie, curati. Acela primeste hrana ca pe un adevarat dar al lui Dumnezeu. El este permanent permanent aplecat catre aceasta lume interioara care devine intr-un mod inexplicabil un fel de hrana in adevaratul sens al cuvantului. Cantitatea exacta de hrana care va fi primita in acest post ascetic, ritmul si calitatea ei, nu trebuie discutate aici; acestea depind de capacitatile noastre individuale si de conjuncturile exterioare ale vietii noastre. Dar principiul este clar: este o stare de foame pe jumatate a carei natura ,,negativa ” este modulata permanent intr-o putere ,,pozitiva ” prin rugaciune, aducere aminte, trezire si contemplatie. Ca si in cazul postului deplin, acesta este necesar sa fie limitat ca durata si impletit cu Sfanta Euharistie. In starea actuala a vietii noastre, cea mai buna concretizare a postului ascetic o putem realiza in ziua dinaintea praznuirii de seara a Liturghiei mai inainte sfintite. Daca postim in acea zi incepand dis-de-dimineata sau de la pranz, important este aici sa traim acea zi ca pe o zi a asteptarii, a nadejdii si a foamei dupa Dumnezeu Insusi. Este meditatia duhovniceasca asupra celor ce vor sa vie, asupra darului ce va sa fie primit si pentru care renuntam la toate celelalte daruri.
Dupa ce toate acestea sunt spuse, trebuie totusi sa amintim ca oricat de limitata ar fi postirea noastra, daca este o postire adevarata, va conduce catre ispita, slabiciune, indoiala si tulburare. Altfel spus, va fi o adevarata lupta si probabil ca vom cadea de multe ori. Dar adevarata descoperire a vietii crestine ca lupta si nevointaO credinta care nu a biruit indoielile si ispita este rar o credinta adevarata. Din pacate, in viata crestina nu este posibil nici un progres fara amara experienta a caderilor. reprezinta trasatura esentiala a postirii. Prea multi incep postirea cu entuziasm si renunta dupa prima cadere. Daca dupa ce am cazut si ne-am supus poftelor si patimilor noastre reluam totul de la capat si nu renuntam indiferent de cate ori cadem mai devreme sau mai tarziu, postirea noastra va purta roadele sale duhovnicesti. Intre sfintenie si cinismul care ne trezeste din orice iluzie se afla marea si dumnezeiasca virtute a rabdarii - rabdarea, mai intai de toate, cu noi insine. Nu exista un drum mai scurt catre sfintenie; pentru fiecare pas trebuie sa facem un sacrificiu total. Asadar, este mai bine si mai sigur sa incepem de la un minimum – doar cu putin peste posibilitatile noastre firesti – si sa crestem efortul nostru putin cate putin, decat sa incercam sa sarim foarte sus la inceput si sa ne rupem cateva oase cand revenim la pamant.
Pe scurt: de la un post simbolic si nominal – postul ca obligatie si obicei – trebuie sa ne reintoarcem la adevaratul post. Sa fii limitat si smerit, dar consecvent si serios. Sa cantarim onest capacitatea noastra duhovniceasca si fizica si sa actionam ca atare – amintindu-ne, totusi, ca nu exista post fara starnirea acestei capacitati, fara a introduce in viata noastra o dovada dumnezeiasca cum ca cele cu neputinta la oameni sunt cu putinta la Dumnezeu“.

Ne răspunde Dumnezeu la rugăciuni?
Ce putem face pentru ca Dumnezeu să ne asculte rugăciunile?
Cum să ne rugăm... în aşa fel încât să ne fie ascultate rugăciunile
Ai cunoscut vreodată pe cineva care să se încreadă în Dumnezeu din toată inima? Când nu credeam în Dumnezeu, aveam o prietenă bună care se ruga adesea lui Dumnezeu. Ei bine, în fiecare săptămână îmi spunea despre o dificultate sau un lucru din viaţa ei pe care îl încredinţa în grija lui Dumnezeu. Şi, invariabil, în fiecare săptămână eram martoră la un lucru neobişnuit făcut de Dumnezeu ca răspuns la rugăciunea ei din acea săptămână. Nici nu-ţi poţi închipui cât de greu îi este unui ateu să fie nevoit să constate acest lucru săptămână de săptămână! După o vreme, nu mai merge să argumentezi că totul este o „coincidenţă”...
Dar de ce îi asculta Dumnezeu rugăciunile prietenei mele? Motivul principal: fiindcă ea avea o relaţie cu El şi voia să facă voia Lui. Şi, într-adevăr, ea asculta ce îi spunea Dumnezeu. Considera că El are dreptul de a o îndruma în viaţă şi ea chiar se bucura că aşa stau lucrurile! De aceea atunci când se ruga în legătură cu diferite lucruri, făcea ceva firesc, dată fiind legătura ei cu Dumnezeu. Venea la Dumnezeu cu toată încrederea şi-I vorbea despre nevoile, despre îngrijorările ei şi despre orice altceva se întâmpla în viaţa ei. În plus, din ceea ce citise în Biblie, se convinsese că Dumnezeu dorea ca ea să se bizuie pe El în acest mod.
Mai exact, viaţa ei demonstra ceea ce spune versetul acesta din Sfânta Scriptură: „Îndrăzneala pe care o avem la El este că dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă.”1 „Căci ochii Domnului sunt peste cei neprihăniţi, şi urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor...”2
Atunci cum se face că Dumnezeu nu ia aminte la rugăciunile tuturor oamenilor?
Poate deoarece nu toţi oamenii au o legătură personală cu El... Or fi ştiind ei că există Dumnezeu, poate chiar I se închină din când în când. Cât despre cei care nu par să primească niciodată răspuns la rugăciunile lor... probabil că lucrurile stau astfel din cauză că nu au o relaţie personală cu Dumnezeu şi, mai mult, niciodată nu au primit de la Dumnezeu iertarea completă pentru păcatele lor. Te întrebi ce legătură are una cu alta?! Îţi explic imediat. „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să v-asculte!”3
Este destul de normal să simţim această despărţire de Dumnezeu. Ce se întâmplă de obicei când oamenii încep să-L roage ceva pe Dumnezeu? Îşi încep rugăciunea astfel: „Doamne, am mare nevoie să mă ajuţi cu problema asta...” Apoi fac o pauză şi reiau: „Sunt conştient de faptul că nu sunt o persoană perfectă... că, de fapt, nu am nici un drept să Te rog acest lucru...” Iată, oamenii îşi dau seama că sunt păcătoşi... şi îşi mai dau seama că nu doar ei îşi dau seama de acest lucru, ci şi Dumnezeu! Şi atunci se gândesc: „Hei, pe cine caut eu să păcălesc?” Însă ceea ce s-ar putea să nu ştie ei... este cum pot primi de la Dumnezeu iertarea pentru toate păcatele. E posibil să nu ştie că pot începe o relaţie cu Dumnezeu şi că atunci Dumnezeu îi va auzi... Va lua aminte la rugăciunile lor.
Pe ce se bizuie rugăciunile noastre?
Mai întâi trebuie să ai o relaţie cu Dumnezeu. Închipuie-ţi că un student se duce la rectorul universităţii sale (pe care nici nu-l cunoaşte, de altfel) şi îl roagă să îl gireze pentru un împrumut bancar. Ce şanse de reuşită ar avea? ZERO. (Bine, pornim de la premiza că rectorul nu este un iresponsabil!) Dar dacă fiica rectorului şi-ar ruga tatăl s-o gireze pentru un împrumut bancar, totul s-ar rezolva. De ce? Fiindcă se cunosc şi, mai mult chiar, au o relaţie. Relaţiile pe care le avem cu ceilalţi schimbă totul.
Cum stau lucrurile cu Dumnezeu? Ei bine, când persoana respectivă este un copil al lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu o cunoaşte şi ia aminte la rugăciunile sale. Iisus a spus: „Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele şi ele Mă cunosc pe Mine... Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea.”4
Aşadar, Îl cunoşti pe Dumnezeu cu adevărat? Dar El te cunoaşte? Ai o relaţie cu El, care să îţi garanteze că ia aminte la rugăciunile tale? Sau pentru tine Dumnezeu este departe; există mai degrabă la nivel teoretic decât practic? Dacă Dumnezeu este departe de tine sau dacă nu eşti sigur(ă) că Îl cunoşti, citeşte aici cum poţi începe o relaţie cu El chiar acum: Cunoaşterea personală a lui Dumnezeu.
Precis îmi va asculta Dumnezeu rugăciunea?
Iisus Hristos le face o ofertă extrem de generoasă acelora care Îl cunosc cu adevărat şi se bizuie pe El: „Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da.”5 Sintagmele „a rămâne” în El şi „dacă rămân în voi cuvintele Mele” înseamnă să ne ducem viaţa luându-L şi pe El în calcul, bizuindu-ne pe El, ascultând ce are să ne spună. Atunci putem să-L rugăm orice dorim. Iată o altă condiţie: „Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Şi dacă ştim că ne ascultă, orice I-am cere, ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut.”6 Dumnezeu ne ascultă rugăciunile potrivit voii Sale (şi pe măsura înţelepciunii, a sfinţeniei Sale, a dragostei pe care ne-o poartă etc.).
Ştii care este punctul în care ne împotmolim? Când ne închipuim că ştim ce vrea Dumnezeu... fiindcă nouă ni se pare că un anumit lucru este foarte firesc! Noi presupunem că la fiecare rugăciune este doar un singur „răspuns” potrivit, gândindu-ne desigur că ACELA este cel dorit de Dumnezeu. Şi atunci lucrurile se complică. Noi, oamenii, nu suntem stâpâni pe timp şi nu ştim toate lucrurile. Noi deţinem doar anumite informaţii despre o situaţie şi despre efectele din viitor pe care o anumită acţiune le va avea asupra situaţiei respective. Dar Dumnezeu ne înţelege pe deplin situaţia. Numai El ştie ce efect va avea o anumită acţiune asupra vieţii noastre sau în mersul istoriei. Iar scopurile Sale s-ar putea să depăşească cu mult ideile noastre cele mai îndrăzneţe. Prin urmare, Dumnezeu nu Se va apuca să facă ceva pur şi simplu fiindcă am ajuns noi la concluzia că asta trebuie să vrea.
Ce doreşte Dumnezeu să facă pentru noi?
Aş putea umple pagini întregi cu intenţiile lui Dumnezeu în ceea ce ne priveşte. Toată Biblia ne descrie ce fel de relaţie doreşte Dumnezeu să aibă cu noi şi ce fel de viaţă vrea să ne dăruiască. Iată mai jos doar câteva exemple:
„Totuşi Domnul aşteaptă să Se milostivească de voi şi Se va scula să vă dea îndurare, căci Domnul este un Dumnezeu drept: ferice de toţi cei ce nădăjduiesc în El!”7 Ai auzit? „Domnul aşteaptă să Se milostivească de tine.” „Căile lui Dumnezeu sunt desăvârşite... El este un scut pentru toţi cei ce aleargă la El.”8 Domnul iubeşte pe cei ce se tem de El, pe cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui.”9
Şi totuşi, cea mai mare dovadă de dragoste şi de devotament pe care ne-a arătat-o Dumnezeu este aceasta, descrisă de Iisus: „Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi”10 - adică exact ceea ce a făcut Isus pentru noi. Şi atunci: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?”11
De ce unele rugăciuni nu sunt „ascultate”?
Unii oameni se îmbolnăvesc şi chiar mor; alţii au probleme financiare; alţii se pot confrunta cu diferite alte dificultăţi. Ce se poate face atunci?
Dumnezeu ne spune să ne lăsăm grijile în seama Sa. Chiar şi când o situaţie rămâne apăsătoare: „Aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi.”12 Chiar dacă situaţia pare scăpată de sub control, totuşi nu este... Chiar atunci când lumea întreagă pare să se prăbuşească, Dumnezeu ne poate ajuta să rămânem în picioare. În acele clipe omul poate fi foarte recunoscător că Îl cunoaşte pe Dumnezeu.
„Domnul este aproape. Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Iisus.”13 Soluţiile, rezolvările pe care le poate găsi Dumnezeu la problema respectivă depăşesc cu mult tot ce am crede noi că este cu putinţă. Probabil că orice persoană care-L urmează cu adevărat pe Hristos ar putea da exemple de acest gen din viaţa sa. Însă chiar dacă situaţia nu se îmbunătăţeşte, în ciuda problemelor cu care ne confruntăm, Dumnezeu ne poate da pace. Iisus Hristos a spus: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.”14
În această clipă (când situaţia este încă încâlcită), Dumnezeu ne cere să ne încredem în El în continuare - să „umblăm prin credinţă, nu prin vedere”, după cum spune Biblia. Dar nu este vorba de credinţă oarbă. Ci este vorba că ne bizuim pe caracterul lui Dumnezeu. Maşina care merge pe un pod solid se sprijină în totalitate pe soliditatea podului; nu contează ce crede şoferul, ce gândeşte sau ce discută cu pasagerul de lângă el. Maşina ajunge în siguranţă la celălalt capăt al podului datorită solidităţii podului, în care şoferul a ales să creadă de la bun început.
În mod asemănător Dumnezeu ne cere să ne încredem în integritatea şi în caracterul Său... în îndurarea, în dragostea, în înţelepciunea Sa. El spune: „Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea.”15 „Popoare, în orice vreme, încredeţi-vă în El, vărsaţi-vă inimile înaintea Lui! Dumnezeu este adăpostul nostru.”16
În concluzie... Cum să ne rugăm
Dumnezeu ascultă rugăciunile copiilor Săi (adică ale acelora care L-au primit în viaţa lor şi caută să-L urmeze). El ne roagă să aducem în rugăciune orice ne preocupă şi El se va ocupa de problema respectivă cât mai bine, potrivit voii Sale. Când ne confruntăm cu dificultăţi, trebuie să ne aruncăm îngrijorările asupra Sa şi vom primi pace de la El, în ciuda situaţiei neprielnice. Credinţa şi nădejdea noastră se bizuie pe caracterul lui Dumnezeu: cu cât Îl cunoaştem mai bine, cu atât ne putem încrede mai mult în El.
Dacă doreşti detalii despre caracterul lui Dumnezeu, te rog să citeşti articolul „Cine este Dumnezeu?” sau alte articole de pe acest site. Motivul pentru care ne rugăm este acela că ne încredem în caracterul lui Dumnezeu. Iar prima rugăciune la care ia aminte Dumnezeu este rugăciunea prin care începi o relaţie cu El.
Articol de Marilyn Adamson
(1) 1 Ioan 5:14 (2) 1 Peter 3:12 (3) Isaia 59:1,2 (4) Evanghelia după Ioan 10:14,27-28 (5) Evanghelia după Ioan 15:7 (6) 1 Ioan 5:14,15 (7) Isaia 30:18 (8) Psalmul 18:30 (9) Psalmul 147:11 (10) Evanghelia după Ioan 15:13 (11) Epistola către Romani 8:31, 32 (12) 1 Petru 5:7 (13) Epistola către Filipeni 4:5-7 (14) Evanghelia după Ioan 14:27 (15) Ieremia 31:3 (rsv) (16) Psalmul 62:8
Trimite această pagină unui prieten
Cum să începi o relaţie cu Dumnezeu

NU PRIVITI LA SUFERINTA

Nu priviti la suferinta pentru Domnul cu-intristare,ea nu-i blestem nici rusine, ci e cinstea cea mai mare.


Suferinta pentru Domnul nu e noapte, ci-i lumina,nu e zbucium si-apasare, ci e liniste divina.


Suferinta pentru Domnul nu-i cadere,ci-i-inaltare,nu e pierdere-n viata, ci-i castigul cel mai mare.


Suferinta pentru Domnul nu e chin, ci-i mangaierenu e plans, ci-i cantec dulce , nu-i slabie, ci-i putere.


-Binecuvantati pe Domnul cand veti fi in incercare,caci prin ea va faceti vrednici de rasplata viitoare.


Nu cartiti, nici nu va plangeti, ci-o rabdati cu bucurie,caci ea trece, dar cununa va ramane pe vecie.
Publicat de Cazacu Gheorghe

Cum se poate scapa de farmece si deochi?

De obicei, in cazurile in care s-au facut vraji, se speculeaza de catre cei in masura sa rezolve corect aceste probleme si se atinge cu succes o dubla coarda sensibila a maselor de oameni, dupa observatia psihologica a Parintelui Nicolae Steinhardt: nevoia de senzational ("Sperie-ma!") si rigurozitatea numerica (tip reteta) ca un raspuns la problemele fiecaruia.
Nevoia de senzational (" Sperie-ma! "), ceea ce il determina pe "taumaturg" (care insinueaza ca ar avea darul profetiei) sa dea urmatoarele raspunsuri ce pregatesc intr-un fel "anestezia" credulilor: "Ai cununiile legate", "Cineva ti-a facut farmece", "Ai argintul viu", "Aici e un blestem de pana la al noualea neam" etc.
Rigurozitatea numerica (care este in contradictie cu duhul Patericului: "Cel care se roaga numai atunci cand se roaga nu se roaga deloc"), care implica recomandarea tehnicilor sau a retetelor: "participi la 12 masluri", "participi la citirea molitfelor Sfantului Vasile cel Mare de 40 de ori consecutiv", "dai 7 acatiste la 7 manastiri", "aprinzi atatea (numar fix) lumanari", "rostesti de "n" ori Tatal nostru" si lista ar putea continua si chiar tu, cel care o citesti, ai putea sa o completezi, caci este posibil sa fi primit aceste "blagoslovenii" de la astfel de "oameni competenti"! [continuare]

RUGACIUNEA INIMII

Parintele schimonah Agapie de la Valaam



Zice-se in Evanghelii: "Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie" (Matei 16:24). Cand ne rugam, mai intai trebuie sa renuntam la vointa noastra si la ideile noastre, apoi sa ne luam crucea, care este munca trupului si a sufletului, de neocolit intr-o astfel de cautare. Lasandu-ne cu totul in grija neadormita a Domnului, trebuie sa induram, cu umilinta si cu smerenie, sudoarea si munca, de dragul rasplatei celei adevarate pe care Dumnezeu o va da celui ravnitor cand va veni timpul potrivit. Atunci, Dumnezeu, daruindu-ne mila Sa, va opri ratacirile mintii noastre si o va aseza - laolalta cu amintirea Sa - neclintit in inima. Cand aceasta asezare a mintii in inima a devenit ceva firesc si statornic, s-a petrecut ceea ce Parintii numesc "unirea mintii si inimii". In aceasta stare, mintea nu isi mai doreste sa stea in afara inimii. Dimpotriva, daca imprejurari din afara sau unele discutii lungi tin mintea departe de atentia ei catre inima, ea cunoaste o dorire de neimpotrivit de a se intoarce in launtru, o nevoie si o sete duhovniceasca: singura ei dorinta este sa lucreze inca o data cu mai multa ravna spre zidirea casei ei launtrice.

Cand aceasta oranduiala launtrica s-a stabilit, totul din om trece din capul lui la inima. Atunci un fel de lumina launtrica lumineaza tot ce este intr-insul, si tot ce face, zice sau gandeste, este facut cu toata constienta si atentia. Este capabil sa deosebeasca clar natura gandurilor, intentiilor si dorintelor ce vin la el; de buna voie isi supune mintea, inima si voia catre Hristos, indeplinind degraba fiecare porunca a lui Dumnezeu si a Parintilor. De se va indeparta de la ele in orice fel, isi va ispasi vina cu inima cazuta intru pocainta si parere de rau, inchinandu-se cu smerenie in fata lui Dumnezeu, plin de tristete adevarata, implorand si asteptand cu incredere ajutor de sus intru slabiciunea sa. Si Dumnezeu, vazand aceasta smerenie, nu il va lipsi pe rugator de mila Sa.

Rugaciunea mintii in inima vine repede la unii oameni, in timp ce pentru altii procesul este indelungat. Astfel, din trei oameni pe care ii cunosc, la unul a venit imediat ce i s-a spus despre ea; la altul a venit dupa vremea a sase luni; la un al treilea, dupa zece luni, in timp ce in cazul unui mare staret a venit numai dupa doi ani. De ce se petrece asa, singur Dumnezeu stie.

Sa mai stii ca inainte ca patimile sa fie curatite, rugaciunea este de un fel, iar dupa ce inima a fost curatita de patimi, e de un alt fel. Primul fel ajuta la curatirea inimii de patimi, in timp ce al doilea este un semn duhovnicesc al fericirii viitoare. Aceasta este ceea ce trebuie sa faci: cand poti simti ca mintea chiar iti intra in inima, da putere deplina unei asemenea rugaciuni, alungand tot ce o impiedica; si atat timp cat continua lucratoare in tine, nu face altceva. Dar cand nu te simti asa de purtat, savarseste rugaciunea gurii, cu metanii, straduindu-te in toate felurile posibile sa iti tii atentia in inima, inaintea fetei Domnului. Acest fel de rugaciune iti va ajuta si inima sa dobandeasca caldura.

Privegheaza si fii treaz, mai ales in timpul rugaciunii mintii si inimii. Nimeni nu e mai placut lui Dumnezeu, decat cel ce practica cu dreptate rugaciunea mintii si a inimii. Cand cele inconjuratoare fac rugaciunea dificila, sau cand nu ai timp sa te rogi, in astfel de momente, cu orice te-ai ocupa, incearca sa pastrezi duhul rugaciunii in tine prin orice mijloace, aducandu-ti aminte de Dumnezeu si straduindu-te in orice fel sa Il vezi in fata ta cu ochii mintii, cu frica si cu dragoste. Simtind prezenta Sa in fata ta, abandoneaza-te atotputerniciei Sale, atot-vazatoare si atot-stiitoare, intr-o supunere credincioasa, infatisandu-ti toate lucrarile in fata Sa, astfel incat in fiecare lucrare, vorba sau cuget, sa iti reamintesti de Dumnezeu si de voia Sa cea sfanta. Acesta, pe scurt, este duhul rugaciunii. Oricine are dragoste de rugaciune trebuie, fara cadere, sa aiba acest duh, si, pe cat se poate, trebuie sa-si supuna intelegerea sa intelegerii lui Dumnezeu, prin atentia neintrerupta asupra inimii, ascultand cu smerenie si respect poruncile lui Dumnezeu. In acelasi fel, trebuie sa isi supuna dorintele sale voii lui Dumnezeu, si sa se predea pe deplin planurilor proniei lui Dumnezeu.

In toate felurile cu putinta, trebuie sa ne impotrivim duhului voiei proprii si imboldului de a ne scutura de toate constrangerile. E un duh ce ne sopteste: Aceasta e peste puterea mea, caci nu am timp, e inca prea devreme pentru mine sa intreprind aceasta, ar trebui sa mai astept, indatoririle mele monahicesti ma impiedica - si o multime de alte scuze de acelasi fel. Cel ce asculta de acest duh nu va dobandi nicicand obisnuinta rugaciunii. Strans legat de acest duh este cel al indreptatirii de sine: atunci cand am fost purtati in savarsirea raului de catre duhul voirii dupa placul nostru, si suntem preveniti de constiinta, acest al doilea duh vine si lucreaza asupra noastra. Intr-un astfel de caz, duhul indreptatirii de sine foloseste tot soiul de viclesuguri, pentru a ne insela constiinta si a ne infatisa greseala ca fiind dreapta. Fie ca Dumnezeu sa te ocroteasca de aceste duhuri rele.

Postul fara rugaciune nu ne apropie de Dumnezeu
Buna este rugaciunea, le spunea Arhanghelul Rafail lui Tobie si lui Tobit, cu post si cu milostenie si cu dreptate (Tob. 12, 3). Mare bine este un asemenea post! El este bun pentru pacatosi, fiind singura usa prin care se iese din starea trupeasca, prin care se intra in mantuitoarea pajiste a...

Cuviosul Paisie Aghioritul

Viaţa de familie
(fragmente)


Tinerii în fata celor două căi ale vieţii

Este bine ca tinerii care se gândesc la monahism să cunoască faptul că misiunea monahului este foarte mare; trebuie să devină înger. În cealaltă viaţă, în cer, vom trăi ca îngerii, a spus Hristos saducheilor. De aceea unii tineri cu multă mărime de suflet devin monahi şi încep să trăiască viaţă îngerească încă din această viaţă.

Dar să nu creadă cineva că toţi cei care merg la mănăstire se şi mântuiesc, numai datorită faptului că au devenit monahi. Fiecare om va da socoteală lui Dumnezeu dacă şi-a sfinţit viaţa pe care şi-a ales-o. Peste tot este trebuinţă de mărime de suflet. Dum­nezeu nu face oameni procopsiţi sau neprocopsiţi, dar cel care nu are mărime de suflet, neprocopsit va rămâne orice viaţă şi-ar alege. În timp ce acela care are mărime de suflet se procopseşte oriunde s-ar afla, deoarece harul dumnezeiesc se află cu el. Există oameni căsătoriţi care trăiesc foarte virtuos şi astfel se sfinţesc. Dacă un familist îl iubeşte pe Dumnezeu şi este atras de dragostea Lui, poate dobândi o mare sporire duhovnicească. Iar odată cu aceasta îşi înzestrează copiii cu virtuţi, creând astfel o familie bună, pentru care va lua îndoită răsplată de la Dum­nezeu.

De aceea fiecare tânăr trebuie să aibă drept scop să se nevoiască cu mărime de suflet, astfel încât să-şi sfinţească viaţa pe care o va alege. Vrea căsătorie? Să se căsătorească, dar să se nevoiască pentru a deveni un bun familist şi să trăiască în sfinţenie. Vrea mo­nahism? Să se facă monah, dar să se nevoiască pen­tru a deveni un călugăr bun. Fiecare să-şi măsoare pu­terile sale, să vadă ce poate face şi, potrivit cu ele să înainteze pe una din cele două căi.

- Părinte, neliniştea unui tânăr pentru aflarea ros­tului său în viaţă se datorează necredinţei?
- Nu întotdeauna. Adeseori tinerii care se intere­sează cum să se aranjeze mai bine, dar să se afle şi aproape de Dumnezeu, se neliniştesc pentru rostul lor în viaţă. Iar lucrul acesta dovedeşte sănătatea lor duhovnicească. A nu se gândi şi a nu se nelinişti un tânăr pentru aflarea rostului său, este dovada unui om indiferent, şi prin urmare unul ca acesta este un neprocopsit. Numai că cei care se neliniştesc pentru aflarea rostului lor trebuie să ia aminte ca neliniştea lor să nu depăşească limita, pentru că diavolul încearcă să o exagereze, să facă din ea un stres, ca astfel să le tină mintea într-o continuă zăpăceală.

Tinerii trebuie să se încreadă în Dumnezeu pentru a se linişti, deoarece Bunul Dumnezeu ca un Părinte iubitor acţionează acolo unde noi, omeneşte, nu putem face nimic. Pentru a reuşi în ceea ce vor, trebuie să facă o curăţenie generală înlăuntrul lor şi să pună lucrurile în rânduială. Dacă există o dispoziţie lăuntrică bună, atunci ajută Dumnezeu şi încet-încet se vor lămuri care viaţă este pentru ei, cea de căsătorie sau cea de feciorie în mănăstire, şi astfel vor afla odihnă.

Părinţii, duhovnicii, dascălii trebuie să-i ajute pe tineri să-şi aleagă viaţa pe care sunt în măsură să o ducă şi să-şi urmeze chemarea lor adevărată, fără să-i influenţeze sau să le înăbuşe chemarea lor. Sincer mă voi bucura pentru orice fel de viaţă va alege un tânăr pe care îl cunosc şi totdeauna voi avea acelaşi interes pentru mântuirea sufletului său, numai acesta să fie alături de Hristos, în sânul Bisericii. Îl voi simţi ca pe fratele meu, pentru că va fi un fiu al maicii noastre, Biserica.

Nu avem dreptul să-i silim pe ceilalţi căci dacă vor, se vor sili ei înşişi - ci numai pe noi înşine, dar şi atunci numai cu discernământ. Până acum, eu nu am spus nici unui tânăr să se căsăto­rească sau să se facă călugăr. Celor care mă întreabă le spun: "Să faci ceea ce te odihneşte duhovniceşte, numai să fii alături de Hristos". Şi dacă îmi va spune că nu simte odihnă în lume, numai atunci îi voi vorbi despre monahism, ca să-l ajut să-şi afle drumul său.

În ambele feluri de viaţă există amărăciuni, însă atunci când te afli lângă Dumnezeu, le îndulceşte dulcele Iisus.

- Părinte, astăzi, însă, trăim ani grei şi de aceea unii tineri şovăiesc să-şi facă familie.
- Nu. Această gândire a lor nu este corectă. Dacă există încredere în Hristos, nu au nimic de care să se teamă. Anii prigoanelor nu erau grei? Oare atunci creştinii au încetat să-şi mai întemeieze familii? Câţi mucenici nu avem care au mărturisit împreună cu femeile şi copiii lor!

Eu întotdeauna spun cu tărie ca tânărul, înainte de căsătorie, să încerce să trăiască cât mai duhovniceşte, şi să-şi păstreze curăţia, care îi asigură o îndoită sănătate. Viaţa duhovnicească este condiţia de bază pentru orice fel de viaţă ar urma cineva. Lumea a devenit ca un ogor cu grâu, care începe să dea în spic, dar în care intră porcii sălbatici şi îl calcă în picioare. Iar acum arată ca o amestecătură de iarbă, noroi şi spice, culcată la pământ şi numai ici-colo, în vreo mar­gine există şi câte un spic în picioare.

Cu cât mai multă lucrare duhovnicească face cine­va în anii copilăriei sale, cu atât mai uşoare îi vor fi toate mai târziu, orice fel de viaţă ar alege. Cu cât se va înarma şi pregăti mai bine înainte de luptă, cu atât mai uşor îi va fi în război, atunci când vor cădea gloanţe în jurul lui sau va fi bombardat. Până va veni vremea ca o tânără să hotărască dacă va deveni mo­nahie sau mamă bună, absolut necesară îi este viaţa curată. De aceea să încerce, cât poate mai mult, să progreseze în studiile ei. Dacă va lua aminte la ochii şi urechile ei şi va alunga gândurile cele necurate, mai târziu va avea mai puţine de aruncat. Iar un tânăr, atunci când întâlneşte o fată bună, să încerce să pună gândul cel bun şi să o considere ca o icoană vie a unei sfinte. Sau, dacă întâlneşte o fată ce a apucat pe un drum rău, să o vadă ca pe sora lui şi să-i pară rău de ea, aşa cum i-ar părea rău de sora sa dacă ar ajunge şi ea tot astfel, căci toţi suntem fiii lui Adam.

Μεθ ημών ο Θεός - Kabarnos

Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieste-ma pe mine pacatosul/pacatoasa si pe toata lumea Ta !

Este vremea muceniciei!

Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi!


parintele-iustin

Iubiţi fii ortodocşi ai acestui neam

Cu multă durere şi îngrijorare vin să vă adresez aceste cuvinte, pentru care mă simt dator în faţa lui Dumnezeu şi conştiinţa şi inima nu mă lasă să trec nepăsător pe lângă acest val primejdios care s-a ridicat să înghită toată suflarea omenească, chiar şi pe cei aleşi, de este cu putinţă. Nu în calitatea mea de biet monah, ascuns într-un vârf de munte, era să vă aduc la cunoştinţă aceste pericole ce se ivesc asupra Bisericii lui Hristos, în primul rând, ci a arhipăstorilor, mai marii acestei Biserici. Dar dacă ei trec aceste lucruri sub tăcere, având preocupări mai de seamă decât are acest popor, eu nu pot să trec cu vederea glasul vostru, al celor care aţi rămas credincioşi cuvântului Evangheliei lui Hristos, aţi aşteptat şi mi-aţi cerut cuvântul în privinţa acestor realităţi dureroase în care ne aflăm.

De aceea, fiii mei, vin şi vă spun că a sosit ceasul să-L preaslăvim pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, singurul Dumnezeu adevărat. Nu credeam că voi trăi să văd şi eu începutul acestor vremuri de durere, apocaliptice – dar iată că mânia lui Dumnezeu a venit mai degrabă asupra noastră, pentru toate păcatele şi fărădelegile pe care le-am săvârşit. Şi văd cum bieţii oameni nu sunt pregătiţi să facă faţă acestor capcane ale vrăjmaşului, a cărui nouă lucrare acum este să pecetluiască sufletele voastre cu semnul Fiarei – 666. Toţi am citit Apocalipsa şi înfricoşătoarea profeţie – scrisă cu 2000 de ani în urmă: „Şi ea(fiara) îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei”(Apoc. 13:16-17).

Vremea în care ne aflăm acum este premergătoare acestei profeţii. Prin lege, prin ordonanţă de guvern, românii sunt obligaţi să se încadreze într-un plan de urmărire şi supraveghere la nivel naţional şi mondial, proiect care le răpeşte de fapt oamenilor libertatea. Românilor li se cere să-şi pună pe paşapoartele, permisele auto şi orice alt act personal cipul biometric ce conţine amprenta digitală, imaginea facială, şi toate datele personale. Poate pentru mulţi dintre dumneavoastră acest cip pare un lucru nesemnificativ, dar în spatele acestui sistem de însemnare a oamenilor, de codare şi stocare a datelor de identificare se ascunde o întreagă dictatură, un întreg plan demonic, prin care de bună voie îţi vinzi sufletul diavolului. Însemnarea oamenilor, ca pe vite, este primul pas al unor alte măsuri luate pentru controlul absolut al fiinţei umane. Dragii mei, după cum proorocesc Sfinţii Părinţi, primirea acestui semn este lepădarea noastră de credinţă. Să nu credeţi că putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Nu, dragii mei, nu primiţi acest însemn diavolesc care vă răpeşte ceea ce vă aparţine prin moştenire de la Dumnezeu, dreptul la identitate, dreptul la unicitate şi originalitate, al fiecărei fiinţe umane! Trebuie să vă apăraţi acest drept de la Dumnezeu, chiar de ar fi să plătiţi cu preţul vieţii voastre. În zadar câştigaţi cele ale lumii, dacă vă pierdeţi sufletele voastre şi ale copiilor voştri, pentru că Sfinţii Apostoli ne spun clar „se cuvine să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni”.

De aceea vă spun: este vremea muceniciei! După părerea mea ne aflăm în vremurile în care singura cale de mântuire este mucenicia. De-abia acuma este momentul să mărturisim cu propria noastră viaţă, până acum ar fi fost o risipă de energie. Din păcate noi nu avem un tineret ortodox la fel de riguros ca cel al grecilor, al nostru este mai evlavios, ce-i drept, dar şi mai lipsit de vlagă şi de reacţie. Se ştie foarte bine cât de curajos au reacţionat grecii dar şi sârbii, când au protestat împotriva acestor cipuri şi a sistemului însemnării şi controlului total al identităţii. Tinerii lor au fost formaţi de mici în duhul acesta patristic, atât în familiile cât şi în şcolile lor – ei au noţiuni de Vechiul Testament, de Noul Testament; din tată-n fiu s-a predat această tradiţie patristică. De pe timpul comunismului încoace noi am dovedit că rămânem constanţi slugi altora, uitând de curajul şi demnitatea românilor de altădată. Toate popoarele vecine au încercat să scape de comunism, să-şi impună cumva neatârnarea – şi au reuşit într-o măsură oarecare. Dar România, care a fost cel mai crunt lovită de fiara comunistă, al cărei popor a îndurat cele mai cumplite crime şi decimări în lagăre şi deportări, a ajuns astăzi putregai. La noi în biserică situaţia este destul de anevoioasă deoarece credincioşii nu sunt destul de informaţi cu privire la aceste provocări ale lumii de azi. La noi, bietul român, dacă îl măguleşti un pic, nu mai ţine cont de nici o normă evanghelică. El este vinovat numai prin neştiinţă deoarece dacă el n-are câtuşi de puţine cunoştinţe de la biserică, de la şcoală, din familie, din societate – ignoranţa e cuceritoare. Pentru că el are un text în capul lui: „supuneţi-vă mai marilor voştri”; la el trebuie să meargă textul. Păi, pe noi nu ne acuzau în puşcărie, folosindu-se cu viclenie de textul scripturistic, aşa cum fac şi sectarii?– „Voi aţi fost încăpăţânaţi măi, voi aţi fost răzvrătiţi, n-aţi ascultat de cuvântul Evangheliei – păi, ce creştini mai sunteţi voi? Voi vă pierdeţi viaţa zadarnic”. Aşa încercau să ne reeduce comuniştii roşii de atunci, şi tot astfel fac acum cu poporul nostru comuniştii de azi îmbrăcaţi cu haine albe.

Se vrea şi se încearcă o desfiinţare a sacrului prin relativizarea valorilor fundamentale, a adevărului de credinţă prin ecumenicitate, se vrea înregimentarea şi uniformizarea pe model ateist a copiilor noştri. Dacă îi spui acum unui cetăţean care are cinci copii în casă – „Măi, nu mai lua buletinul sau paşaportul” – păi el nu înţelege. „Păi, părinte, eu ce le mai dau de mâncare”? Şi-l pui în faţa acestei situaţii grele. Suntem noi dispuşi ca Brâncoveanu de altădată să facem sfinţi din copiii noştri? Nu suntem pregătiţi. Şi atunci cine poartă toată această vină? Nu noi, biserica? Nu noi, mănăstirile, care suntem în faţa altarului avem datoria să spunem oamenilor adevărul şi să-i prevenim la ceea ce-i aşteaptă pe mâine? Dar în protopopiate nici vorbă să se pună o astfel de problemă, eşti respins, eşti catalogat naiv şi depăşit – ba chiar mai face şi glume pe seama ta. Deci dacă preotul nu are habar de lucrurile acestea, atunci ce să mai spui de bietul credincios care săracu’ de-abia deschide Biblia de două trei ori pe an, sau doar o dată-n viaţă? Vina este de partea tuturor celor ce răspund de educaţia şi formarea acestui popor – de la învăţători, profesori până la preoţi şi miniştri.

Vă cer, aşadar, în numele Mîntuitorului Hristos, Care a spus „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 11: 32-33), să cereţi autorităţilor române să abroge (anuleze) legile care permit îndosarierea şi urmărirea electronică a creştinilor, renunţarea la libertatea cu care ne-am născut.

Dar o să primim plata păcatelor noastre, moartea, osânda noastră, care să nu fie, ferească Dumnezeu, de răscumpărat. Pentru că Hristos Şi-a vărsat sângele o dată pentru tine. Ei bine, poporul acesta, prin fruntaşii săi, s-a ticăloşit până la culme, prin trădarea tradiţiilor şi credinţei strămoşeşti. Iar noi am refuzat această răscumpărare prin neprezentarea acestor adevăruri scripturistice; am fost deseori absenţi din fruntea micii oştiri a Adevărului.

Să rezidim neamul acesta! Dar nu vom putea izbândi lucrul acesta dacă nu ne vom rezidi fiecare în parte sufletele noastre. Să ne pocăim şi să ne punem cenuşă în cap, ca să ne dea Domnul harul şi puterea de a primi mucenicia. Va trebui să creăm mici fortăreţe, mici cetăţui de supravieţuire, la sate, acolo unde mai sunt încă oameni care pricep şi îşi amintesc Rânduiala, unde să avem pământul nostru, şcoala noastră – în care să ne creştem copiii în duhul aceasta ortodox, să avem spitalele şi moaşele noastre. Copiii încă de la naştere trebuie protejaţi – pentru că, după cum vedeţi, vor să implanteze acest cip pruncului la naştere.

Fiecare este dator să-şi mântuiască sufletul. Fiecare să se intereseze şi să vadă că ne aflăm în faţa unui moment de cumpănă în care ai de ales: să-ţi pierzi sufletul sau să-ţi salvezi sufletul. Cel care nu s-a interesat până acum, nu e târziu încă să afle şi să se dumirească.
Acum e timpul jertfei !!!
Prin vorbărie şi prin conferinţe nu mai facem nimic.

Să te duci, române drag, fără frică, direct spre vârful sabiei, ca străbunii noştri cei viteji, să te duci ca o torpilă japoneză, să mori în braţe cu vrăjmaşul! Acum suntem exact ca în arena romană cu fiare sălbatice – stai aici în mijlocul arenei şi aştepţi, ca şi creştinii de odinioară, să dea drumul la lei. Aşteptaţi să fiţi sfâşiaţi, rupţi, altă scăpare nu mai e! Lupta este deschisă. Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi! Aşa cum a început creştinismul, aşa va şi sfârşi – în dureri şi în suferinţă. Pecetluiţi creştinismul cu mucenicia voastră!

Iubiţi fraţi întru cinul îngeresc şi întru slujirea preoţiei, fac un apel către frăţiile voastre să întăriţi acest text cu semnătura proprie, în numele mănăstirii şi parohiei pe care o păstoriţi.

Mănăstirea Petru Vodă, 14 Ianuarie 2009

Cuvioşii Mucenici ucişi în Sinai şi Raith

Arhimandritul Justin Pârvu

Noua Marturisire de Credinta impotriva ecumenismului
June 7, 2009 11:20 pm laurentiu Despre ecumenism


În luna Aprilie 2009, la o sinaxă bisericească ţinută în oraşul grecesc Volos, s’a alcătuit următoarea “Mărturisire de credinţă” împotriva ecumenismului, după modelul acelor mărturisiri de credinţă din trecut pe care Biserica le-a dat atunci când s-a confruntat cu o erezie.

Până acum (la începutul lunii Iunie), Mărturisirea a fost iscălită de 4 mitropoliţi, 39 de egumeni, stareţi, ieromonahi şi monahi din Sfântul Munte, 11 egumeni, 9 arhimandriţi, 9 protoierei, 11 preoţi parohi şi 22 de intelectuali (teologi, profesori etc.) greci. Lista actualizată de semnături poate fi urmărită aici: http://www.impantokratoros.gr/ABF82395.el.aspx

P.S. Circulă de câteva zile pe internet o altă versiune a acestui text. Fără să caute a o defăima sau să aibe pretenţia că e mai bună, traducerea de faţă, realizată independent, încearcă să redea textul Mărturisirii mai potrivit graiului bisericesc.

***

MĂRTURISIRE DE CREDINŢĂ

împotriva ecumenismului



Dată la Sinaxa dreptslăvitorilor preoţi şi monahi din Volos (Grecia) în Aprilie 2009



Cei dintre noi care, prin harul lui Dumnezeu, am crescut în dogmele cele bine-cinstitoare şi urmăm întru toate Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolicească, credem că:

Singura cale de mântuire a oamenilor[1] este credinţa în Sfânta Treime, în lucrarea şi învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, ce rămân în Trupul Său, Sfânta Biserică. Hristos este singura şi adevărata Lumină[2]; nu sânt alte lumini care să ne lumineze, nici alte nume care să ne mântuiască: „Şi nu este întru nimeni altul mântuirea, căci nu este subt cer nici un alt nume dat între oameni, întru carele trebuie să ne mântuim noi.”[3] Toate celelalte credinţe, toate religiile care nesocotesc şi nu mărturisesc că Hristos „au venit în trup”[4] sânt plăsmuiri omeneşti şi lucrări ale Diavolului,[5] care nu duc la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi naşterea din nou prin dumnezeiescul Botez, ci îi înşală pe oameni şi îi duc la pieire. Fiind Creştini ce credem în Sfânta Treime, nu avem acelaşi Dumnezeu cu orice altă credinţă, nici măcar cu aşa-zisele religii monotheiste, Iudaismul şi Mahomedanismul, care nu cred în Sfânta Treime.

De două mii de ani, Biserica cea întemeiată de Hristos şi călăuzită de Sfântul Duh a rămas tare şi neclintită în mântuitorul adevăr învăţat de Hristos, predanisit de Sfinţii Apostoli şi păzit de Sfinţii Părinţi. Ea nu s’a plecat sub cumplitele prigoane ale Iudeilor, mai întâi, şi mai apoi ale idolatrilor, din întâiile trei veacuri; a adus o mulţime de mucenici şi a ieşit biruitoare, dovedindu-şi astfel obârşia dumnezeiască. După cum minunat a spus Sfântul Ioan Gură-de-Aur: „Nimic nu e mai puternic ca Biserica… dacă te lupţi cu un om, biruieşti sau eşti biruit; de te lupţi însă împotriva Bisericii, nu-i cu putinţă să câştigi, căci Dumnezeu e mai tare decât toate.”[6]

După încetarea prigoanelor şi biruinţa Bisericii asupra vrăjmaşilor săi din afară – adică asupra Iudeilor şi idolatrilor – vrăjmaşii din lăuntru ai Bisericii au început să se înmulţească şi să se întărească. O felurime de erezii s’au ivit, căutând să supună şi să măsluiască credinţa înmânată, încât credincioşii să se zăpăcească şi credinţa lor în Evanghelie şi predanii să slăbească. Arătând starea de fapt din Biserică ce ţinea de peste patruzeci de ani – chiar şi administrativ – pricinuită de erezia lui Arie, Marele Vasilie spunea: „Dogmele Părinţilor s’au nesocotit cu totul, apostoleştile predanii s’au vestejit, născocirile celor noi se urmează în biserici; pentru aceasta, oamenii s’au făcut cuvântători meşteşugiţi în loc să fie cuvântători-de-Dumnezeu; înţelepciunea lumii pare să dea la o parte lauda în Cruce. Păstorii sânt izgoniţi şi în locul lor se pun lupi grei, care sfâşie turma lui Hristos.”[7]

Ce s’a întâmplat cu vrăjmaşii din afară – religiile – s’a întâmplat şi cu cei din lăuntru – ereziile. Prin mari şi luminaţi Sfinţi Părinţi, Biserica a lămurit şi a întărit credinţa dreptslăvitoare, prin hotărârile Sinoadelor Locale şi Ecumenice în privinţa anumitor învăţături îndoielnice, cu împreună-glăsuirea Părinţilor (consensus Patrum) în toate cele ale credinţei. Sântem, aşadar, în afara primejdiei de a greşi când urmăm Sfinţilor Părinţi şi nu mutăm hotarele pe care ei le-au aşezat. Cuvintele „urmând Sfinţilor Părinţilor noştri” şi „neschimbând hotarele aşezate de Părinţii noştri” se fac o linie dreaptă, neclintită, şi o chezăşie pentru credinţa şi felul dreptslăvitor de viaţă. Astfel, poziţiile de căpătâi ale Mărturisirii noastre sânt următoarele:

1. Ţinem, fără schimbare şi fără clintire, toate cele statornicite de Sinoade şi de Părinţi. Primim toate cele primite de aceştia şi osândim toate cele osândite de aceştia; încă, ne ferim de părtăşia cu cei ce înnoiesc în cele ale credinţei. Nici nu adăugăm, nici nu înlăturăm vreo învăţătură, nici nu o schimbăm. Aşa cum de-Dumnezeu-purtătorul Sfânt Ignatie al Antiohiei scria în epistolia sa către Sfântul Policarp al Smirnei: „Oricine grăieşte împotriva celor ce s’au hotărât – chiar de ar fi vrednic crezării, chiar de ar posti, chiar de s’ar păzi în feciorie, chiar de ar face semne, să îţi fie ca un lup în blană de oaie, ce caută stricarea oilor.” Sfântul Ioan Gură-de-Aur, tâlcuind cuvintele Apostolului Pavel „oricine va binevesti vouă afară de ceea ce aţi luat, anáthema să fie,” observă că Apostolul „n’a zis «de vă va vesti ceva potrivnic» sau «de va răsturna toate», ci «chiar de vă va binevesti şi cel mai mic lucru care nu vi s’a predanisit, chiar de vi-l va şopti doar, anathema să fie».”[8] Cel de-al Şaptelea Sinod Ecumenic, vestind clerului Constantinopolei hotărârile sale împotriva iconoclaştilor, scria: „Am urmat predaniei Bisericii Soborniceşti, şi n’am făcut nici o înlăturare sau prisosinţă, ci, învăţaţi fiind în chip apostolicesc, ţinem predaniile ce le-am primit, cinstind şi primind toate cele primite de Sfânta Biserică Sobornicească din anii cei dintâi, nescrise şi scrise… căci adevărata şi dreapta judecată a Bisericii nu îngăduie înnoiri în lăuntrul său, nici încercări de a înlătura ceva. Urmând, aşadar, legile Părinţilor noştri, primind harul Duhului celui Unul, am păzit după cuviinţă, fără înnoiri sau scăderi, toate cele ale Bisericii.”[9]

Împreună cu Sfinţii Părinţi şi Sfintele Sinoade, şi noi lepădăm şi anathematizăm toate ereziile ivite de-a lungul istoriei Bisericii. Din vechile erezii care au dăinuit până astăzi, osândim Arianismul (ce dăinuieşte în mincinoşii Martori ai lui Iehova) şi Monofizitismul – forma extremă a lui Evtíhie şi cea mai moderată a lui Sevír şi Dioscór – potrivit hotărârilor celui de-al Patrulea Sinod Ecumenic de la Halkidón (Calcedon) şi hristologiei marilor Sfinţi Părinţi şi Dascăli precum Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Ioan Damaschin, Marele Fotie şi din cântările noastre liturgice.

2. Proclamăm că Papismul este pântecele ereziilor şi rătăcirilor. Învăţătura lui „Filioque” – adică purcederea Sfântului Duh şi de la Fiul – este potrivnică tuturor celor învăţate despre Sfântul Duh de Însuşi Hristos. Întreaga ceată a Părinţilor, în Sinoade şi în parte, socoteşte Papismul o erezie deoarece, în afară de Filioque, a zămislit o sumedenie de alte rătăciri, precum întâietatea (primatul) şi negreşelnicia (infailibilitatea) Papei, azimile (pâinea nedospită), focul curăţitor (Purgatoriul), neprihănita zămislire (imaculata concepţie) a Născătoarei-de-Dumnezeu, harul zidit (graţia creată), cumpărarea iertării (indulgenţele)… a schimbat aproape toate învăţăturile şi obiceiurile în privinţa botezului, mirungerii, dumnezeieştii împărtăşiri şi a celorlalte Taine, şi a prefăcut Biserica într’un stat secular.

Papismul din zilele noastre s’a abătut şi mai mult decât Papismul medieval de la învăţătura Bisericii, până într’acolo că a ajuns să nu mai aibă nici o legătură cu vechea Biserică Apuseană. A adus o puzderie de noi exagerări în „Mariologia” sa, precum învăţătura că Născătoarea-de-Dumnezeu este împreună-răscumpărătoare (coredemptrix) a neamului omenesc. A întărit „Mişcarea harismatică” a grupurilor Penticostale (aşa-zis adunate în Duh). A primit alte înnoiri aduse dumnezeieştii închinări, precum dansuri şi instrumente muzicale. A scurtat şi, în esenţă, a distrus Dumnezeiasca Liturghie. În ce priveşte ecumenismul, a pus temeliile unei pan-religii la Conciliul al Doilea de la Vatican, prin recunoaşterea „vieţii duhovniceşti” a oamenilor de alte credinţe. Minimalismul dogmatic a dus la o înmicşorare a cerinţelor etice, plecând de la legătura dintre dogmă şi etică (morală), ale cărei urmări sânt căderile etice ale unor clerici de frunte şi creşterea abaterilor etice, precum homosexualitatea şi pedofilia, în rândul clericilor.[10] Continuând susţinerea „Uniei” – acea caricatură de Orthodoxie, cu care îi înşală şi atrage pe credincioşi – Papismul zădărniceşte dialogul şi îşi contrazice aşa-zisa dorinţă sinceră de unire.

Îndeobşte vorbind, în Papism s’a petrecut o schimbare adâncă şi o întoarcere spre Protestantism după Conciliul al Doilea de la Vatican, ajungându-se chiar la înfierea feluritor mişcări „duhovniceşti” ale „Noului Veac” („New Age”).

Potrivit Sfântului Simeon al Thessalonicului, Mistagogul, Papismul a pricinuit mai multă vătămare Bisericii decât toate ereziile şi schismele la un loc. Noi, Dreptslăvitorii, avem părtăşie cu Papii de dinaintea Schismei şi îi pomenim pe mulţi ca sfinţi. Papii de după Schismă sânt eretici; au încetat să mai fie urmaşi ai Scaunului Romei; nu mai au succesiune apostolească, deoarece nu mai au credinţa Apostolilor şi a Părinţilor. Pentru aceasta, cu fiecare astfel de Papă, „nu doar că nu avem părtăşie, ci îl şi numim eretic.” Din pricina hulei lor împotriva Sfântului Duh, prin învăţătura lui Filioque, au pierdut Sfântul Duh şi, astfel, toate ale lor sânt lipsite de har. Nici una din Tainele lor nu este lucrătoare, după Sfântul Simeon. „Înnoitorii, dară, hulesc şi se depărtează cu totul de Duh, hulind împotriva Duhului Sfânt, prin urmare toate ale lor sânt fără har, încât au siluit şi au înjosit harul Duhului… de aceea Sfântul Duh nu este printre ei şi nu este nimic duhovnicesc la ei, căci toate ale lor sânt noi şi stricate şi protivnice dumnezeieştii predanii.”[11]

3. Aceleaşi lucruri se aplică într’o măsură şi mai mare Protestantismului, care, ca odraslă a Papismului, a moştenit multe erezii, dar a şi adăugat mult mai multe. A lepădat predania, primind doar Sfânta Scriptură (Sola Scriptura), pe care o şi tâlcuieşte greşit; a desfiinţat preoţia ca un har tainic aparte, precum şi cinstirea Sfinţilor şi a icoanelor; a defăimat-o pe Preasfânta Maică Născătoare-de-Dumnezeu; a lepădat monahismul; dintre Sfintele Taine, primeşte doar botezul şi dumnezeiasca împărtăşire, dar schimbând învăţătura şi obiceiul Bisericii în ce le priveşte; învaţă deplina înainte-rânduire (predestinarea) (Calvinismul) şi îndreptăţirea doar prin credinţă. Şi încă, latura mai „progresistă” a adus preoţia femeilor şi căsătoria homosexualilor – ce sânt primiţi chiar şi la preoţie. Însă, mai presus de toate, duce lipsă de eclesiologie, căci înţelesul de Biserică potrivit Predaniei Dreptslăvitoare nu există la ei.

4. Singura cale prin care părtăşia noastră cu ereticii poate fi refăcută este dacă aceştia se vor lepăda de rătăcirile lor şi se vor pocăi, ca să poată fi o adevărată unire şi pace: o unire în Adevăr, şi nu în rătăcire şi erezie. Pentru aducerea ereticilor în Biserică, scumpătatea canonică cere ca aceştia să fie primiţi prin botez. „Botezul” lor de dinainte, săvârşit în afara Bisericii fără întreita afundare şi ridicare a omului ce se botează în apă anume sfinţită, săvârşit de un preot neorthodox, nu este nicidecum un botez. Lipseşte harul Sfântului Duh (Care nu rămâne în schisme şi erezii) şi, pentru aceasta, nu avem nimic care să ne unească laolaltă, după cum arată Marele Vasilie: „Cât despre cei ce s’au depărtat de Biserică, aceştia nu mai au harul Sfântul Duh asupra lor, căci curgerea sa a încetat pentru cei ce au încetat a avea urmarea (apostolicească)… Cât despre cei ce s’au rupt, care acum au ajuns mireni, nu mai au putere nici să boteze, nici să hirotonească prin punerea mâinilor, fiind de acum neputincioşi să dea harul Sfântului Duh, din care au căzut.”[12]

De aceea, noua încercare a ecumeniştilor de a ne face să credem că avem acelaşi botez cu ereticii este neîntemeiată şi şubredă, ca şi afirmaţia că prin această inexistentă unime de botez se poate susţine unimea Bisericii, despre care se zice că ar fi oriunde este botez.[13] Omul intră însă în Biserică şi se face mădular al ei nu prin orice botez, ci doar prin acel un singur botez, săvârşit întocmai pretutindeni şi de preoţi ce au preoţia Bisericii.

5. Câtă vreme ereticii vor stărui în rătăcirea lor, ne vom feri de părtăşia cu dânşii, îndeosebi la rugăciuni împreună. Sfintele canoane, în întregime, opresc nu doar împreună-slujirea şi rugăciunea laolaltă în biserici (cu ereticii), ci chiar şi rugăciunile împreună în locuri osebite de biserici. Poziţia neîngăduitoare a Bisericii faţă de eretici izvorăşte din dragoste adevărată şi grijă nemincinoasă pentru mântuirea lor, şi din grijă pastorală ca turma credincioşilor să nu fie cuprinsă de erezii. Tot cel ce iubeşte, vădeşte adevărul şi nu lasă pe celălalt în minciună; altminteri, orice dragoste şi înţelegere cu el ar fi doar măsluită şi mincinoasă. Sânt războaie bune şi păci rele. „…căci mai vrednic de laudă e un război decât o pace care ne desparte de Dumnezeu,” spune Sfântul Grigorie de-Dumnezeu-Cuvântătorul.[14] Iar Sfântul Ioan Gură-de-Aur ne povăţuieşte: „De vei vedea defăimată buna-cinstire, să nu alegi împăcarea în locul adevărului, ci să stai neclintit până la moarte… fără să trădezi nicicum adevărul.” Iar în alt loc, ne povăţuieşte cu tărie: „Să nu recunoşti nici o dogmă în afara celor legiuite, sub chipul dragostei.”[15] Această poziţie a Părinţilor a fost ţinută şi de marele apărător şi mărturisitor al credinţei dreptslăvitoare împotriva Latinilor, Sfântul Marcu al Efesului, care îşi încheia mărturisirea sa de credinţă de la Florenţa cu următoarele cuvinte: „Toţi dascălii Bisericii, toate soboarele şi toate dumnezeieştile scripturi ne îndeamnă să ne ţinem departe de cei cu alte credinţe şi să ne ferim de la părtăşia cu dânşii. Ar trebui, dar, să nesocotesc toate acestea şi să urmez celor ce caută unirea în chipul unei păci plăsmuite? Celor ce au măsluit sfinţitul şi dumnezeiescul Simvol (Crezul) şi l-au adus pe Fiul ca a doua pricină a Sfântului Duh? (…) Să nu fie nouă aşa, o, bunule Mângâietor, şi să nu cad vreodată în gânduri necuviincioase, ci, urmând învăţăturii Tale şi fericiţilor ce s’au însuflat de la Tine, să mă alătur Părinţilor, aducând, dacă nimic altceva, măcar atât: bună-cinstire.”[16]

6. Până la începuturile veacului al 20-lea, Biserica a avut o poziţie statornică şi neclintită de lepădare şi osândire a tuturor ereziilor, după cum se zice limpede în Sinodiconul Dreptei-slăviri, ce se rosteşte în Duminica Orthodoxiei. Ereziile şi ereticii sânt anathematizaţi, fiecare în chip anume; mai mult, pentru a nu lăsa prilej la ceva să scape de sub anathemă, la sfârşitul slujbei se află o anathemă obştească: „Tuturor ereticilor, anathema.”

Din nefericire, această poziţie statornică, neclintită şi credincioasă a Bisericii a început, o dată cu cei dintâi ani ai veacului al 20-lea, să fie treptat părăsită, după enciclica dată de Patriarhia Ecumenică în 1920 „Către toate bisericile lui Hristos,” care, pentru întâia dată, a înfăţişat oficial ereziile drept „biserici” ce nu s’au înstrăinat de Biserică, ci sânt apropiate şi înrudite cu ea. Enciclica îndruma ca „dragostea dintre Biserici să fie, mai presus de toate, din nou aprinsă şi din nou întărită, fără ca acestea să se mai socotească unele pe altele străine şi depărtate, ci mai degrabă înrudite şi apropiate în Hristos, împreună-adunate şi împreună-moştenitoare ale făgăduinţei lui Dumnezeu în Hristos.”[17]

Calea e acum deschisă pentru înfierea, întărirea şi propăşirea în sânul Bisericii Orthodoxe a unei născociri la început Protestante şi care are acum încuviinţare Papală – erezia Ecumenismului, acea pan-erezie ce primeşte şi legiuieşte toate ereziile ca „biserici” şi defaimă dogma Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoliceşti. Odrăslită, propovăduită şi silită acum de Patriarhi şi episcopi, ea este o nouă dogmă în privinţa Bisericii, o nouă ecleziologie. Potrivit ei, nici o Biserică nu este îndreptăţită să pretindă doar pentru sine însuşirea de Biserică sobornicească şi adevărată. În schimb, fiecare dintre ele ar fi o bucată, o parte, şi nu Biserica întreagă; toate împreună alcătuiesc Biserica.

Toate hotarele aşezate de Părinţi au fost răsturnate; nu mai este linie despărţitoare între erezie şi Biserică, între adevăr şi rătăcire. Până şi ereziile sânt acum „biserici”; de fapt, multe dintre ele – precum cea Papală – sânt acum privite ca „biserici surori,” cărora Dumnezeu le-a încredinţat, împreună cu noi, grija mântuirii oamenilor.[18] Harul Sfântului Duh este acum şi în erezii, şi, prin urmare, botezurile lor – ca şi toate celelalte „taine” – sânt socotite lucrătoare. Toţi cei ce s’au botezat, neţinându-se seamă de erezia în care se află, sânt socotiţi acum mădulare ale Trupului lui Hristos, Biserica. Osândirile şi anathemele Sinoadelor nu mai sânt drepte şi ar trebui înlăturate din cărţile liturgice. Ne-am aşezat de acum în „Consiliul Mondial al Bisericilor” şi ne-am trădat, de fapt – prin însăşi încuviinţarea noastră de a lua parte – conştiinţa bisericească. Am înlăturat dogma Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoliceşti – dogma lui „ún Domn, ó credinţă, ún botez.”[19]

7. Acest sincretism inter-creştin a crescut acum într’un sincretism inter-religios, care pune semnul egal între toate celelalte credinţe şi buna-cinstire cea una a lui Dumnezeu, de Dumnezeu descoperită prin Hristos, cunoaşterea dumnezeiască şi viaţa cea întru Hristos. Prin urmare, nu se atacă doar dogma Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoliceşti în privinţa ereziilor, ci şi dogma de căpetenie despre Descoperirea cea una şi singura mântuire a oamenilor prin Iisus Hristos, în legătură cu religiile lumii. Este cea mai cumplită rătăcire, cea mai mare erezie a tuturor veacurilor.

8. Credem şi mărturisim că doar în Hristos este putinţă de mântuire. Credinţele lumii şi ereziile duc toate la pierzanie. Biserica Orthodoxă nu este doar adevărata Biserică, este singura Biserică. Doar ea a rămas credincioasă Evangheliei, Sinoadelor şi Părinţilor; doar ea, aşadar, întruchipează adevărata catholicească (sobornicească) Biserică a lui Hristos. Potrivit cuviosului Stareţ Iustin Popovici, ecumenismul este numele de obşte pentru bisericile mincinoase ale Europei Apusene; numele lor de obşte este acela de „a-tot-erezie” (pan-erezie).[20]

Această a-tot-erezie a fost primită de mulţi patriarhi, arhiepiscopi, episcopi, preoţi, monahi şi mireni orthodocşi. Ei o învaţă „cu capul descoperit”; o întrebuinţează şi o silesc cu fapta, având părtăşie cu ereticii în toate chipurile cu putinţă – în rugăciuni împreună, prin schimburi de vizite, prin împreună-lucrări pastorale – aşezându-se, astfel, de fapt, în afara Bisericii. Poziţia noastră, potrivit hotărârilor canonice ale Sinoadelor şi pildei Sfinţilor, este vădită. Fiecare trebuie acum să îşi ia asupră răspunderea.

9. Mai sânt, de bună seamă, şi răspunderi obşteşti, de căpetenie în cugetul ecumenist al arhiereilor şi theologilor noştri, în faţa pliromei dreptslăvitoare şi a turmei lor. Acestora le spunem, cu frica lui Dumnezeu şi cu dragoste, că această poziţie şi deschiderea lor către toate îndeletnicirile ecumeniste sânt de osândit în toate privinţele, deoarece:

a) pun la îndoială cu fapta predania şi credinţa noastră patristică şi dreptslăvitoare;

b) sădesc îndoială în inima turmei lor şi îi neliniştesc pe mulţi, împingându-i spre dezbinare şi schismă, şi

c) duc o parte a turmei în rătăcire şi, prin aceasta, la nimicire duhovnicească.

Declarăm, aşadar, că din pricinile mai înainte amintite, cei ce se mişcă în această nechibzuinţă ecumenistă, orice treaptă ar avea în trupul bisericesc, sânt potrivnici predaniei Sfinţilor noştri şi, prin urmare, stau împotriva acestora.

Din această pricină, poziţia lor trebuie osândită şi lepădată de întregul Arhiereilor şi al norodului credincios.











NOTĂ:

Toţi acei dintre clerici, monahi, monahii şi mireni doresc să ia parte la această mărturisire dreptslăvitoare, pot declara, în scris:

„Primesc Mărturisirea de Credinţă împotriva Ecumenismului şi iscălesc la ea.”

Pot trimite această declaraţie, arătând numele şi poziţia bisericească, monahală sau profesională la următoarea adresă:

Revista THEODROMIA, P.O.Box 1602, Thessaloniki 541 24, Greece; fax: +30.2310.276590; email palimpce@otenet.gr






Mărturisirea de Credinţă de mai sus a fost iscălită până acum (3 Iunie 2009) de următorii:



Mitropolitul Serafim al Kitherei şi Antikitherei

Mitropolitul Cosma al Etoliei şi Akarnaniei

Mitropolitul Serafim al Pireului

Mitropolitul Ieremia al Gortinei şi Megalopolisului

Arhimandritul Iosif, Igumenul Sfintei Mănăstiri Xiropotamu, Sfântul Munte

Protoiereul Gheorghios Metallinos, profesor emerit al Şcolii Universitare de Theologie din Athena

Protoiereul Theodoros Zisis, profesor emerit al Şcolii Universitare de Theologie din Thessalonic

Arhimandritul Marcu Manolis, proistamen (conducător) duhovnicesc al „Uniunii Orthodoxe Pan-Ellinice”

Arhimandritul Athanasie, Igumenul Sfintei Mănăstiri Stavrovunion, Cipru

Arhimandritul Timothei Sakkas, Igumenul Sfintei Mănăstiri Parakliti, Oropos

Arhimadritul Chiril Kehaghioglu, Igumenul Sfintei Mănăstiri Pantokrator, Melissohori, Langadas

Arhimandritul Sarandie Sarandos, parohul Sfintei Biserici a Adormirii Născătoarei-de-Dumnezeu, Amarusion

Arhimandritul Maxim Karavas, Igumenul Sfintei Mănăstiri a Sfintei Paraschevi, Milohori, Ptolemais

Arhimandritul Grigorie Haginikolau, Igumenul Sfintei Mănăstiri a Sfintei Treimi, Ano Ghazea, Volos

Arhimandritul Athanasie Anastasiu, Igumenul Sfintei Mănăstiri Marea Meteoră

Arhimandritul Theoclit Volkas, Igumenul Sfintei Sihăstrii a Sfântului Arsenie Cappadokianul, Halkidiki

Arhimandritul Hrisostom, Igumenul Sfintei Chinovii a Cuviosului Nicodim, Pentalofos, Gumenissa

Arhimandritul Theodor Diamantis, Igumenul Sfintei Mănăstirii Panaghia Molivdoskepasti, Koniţa

Arhimandritul Palama Kirillides, Igumenul Sfintei Mănăstiri a Naşterii Maicii Domnului, Kallipetra, Veria

Arhimandritul Lavrentie Gratsias, Sfânta Mitropolie a Florinei, Prespei şi Eordeei

Arhimandritul Meletie Vadrahanis, Sfânta Mitropolie a Florinei, Prespei şi Eordeei

Arhimandritul Pavel Dimitrakopulos, Sfânta Mănăstire a Schimbării la Faţă a Mântuitorului, Muţiala, Veria

Arhimandritul Ignatie Kalaitsopulos, Sfânta Mănăstire a Sfinte Paraschevi, Milohori, Ptolemais

Arhimandritul Simeon Gheorghiades, Sfânta Mănăstire a Sfintei Treimi, Ano Ghazea, Volos

Arhimandritul Augustin Siarras, Sfânta Mănăstire a Sfintei Treimi, Ano Ghazea, Volos

Arhimandritul Amvrosie Ghionis, Sfânta Mănăstire a Sfintei Treimi, Ano Ghazea, Volos

Gheronda (stareţul) Grigorie Ieromonahul, Sfânta Sihăstrie a Daniileilor, Katunakia, Sfântul Munte

Gheronda (stareţul) Evstratie Ieromonahul, Sfânta Mănăstire Marea Lavră, Sfântul Munte

Gheronda (stareţul) Filipp Ieromonahul, Coliba Marelui Athanasie, Mănăstirea Sfânta Anna Mică, Sfântul Munte

Ieromonahul Athanasie, Sfânta Sihăstrie a Daniileilor, Katunakia, Sfântul Munte

Ieromonahul Nicodim, Sfânta Sihăstrie a Daniileilor, Katunakia, Sfântul Munte

Ieromonahul Nifon, Sfânta Sihăstrie a Daniileilor, Katunakia, Sfântul Munte

Ieromonahul Hrisosotom Kartsonas, Coliba Sfântului Gheorghe, Mănăstirea Sfânta Anna Mică, Sfântul Munte

Ieromonahul Onufrie, Coliba Cinstitului Înainte-mergător, Sfântul Schit al Sfintei Anna, Sfântul Munte

Ieromonahul Hrisanth, Coliba Cinstitului Înainte-mergător, Sfântul Schit al Sfintei Anna, Sfântul Munte

Ieromonahul Azaria, Coliba Cinstitului Înainte-mergător, Sfântul Schit al Sfintei Anna, Sfântul Munte

Ieromonahul Gavriil, Sf. Chilie Panaghia Gorgoepikoos, Sfânta Mănăstire Pantokrator, Sfântul Munte

Ieromonahul Panteleimon, Sf. Chilie a Sfântului Panteleimon, Sfânta Mănăstire Pantokrator, Sfântul Munte

Ieromonahul Tihon, Sf. Sihăstrie Pantokrator, Melissohori

Protoiereul Lambros Fotopulos, parohul Sfintei Biserici a Sfântului Cosma Etolul, Amarusion, Attica

Protoiereul Ioannis Fotopulos, parohul Sfintei Biserici a Sfintei Paraschevi, Attica

Protoiereul Athanasios Minas, Lutraki, Corinthia

Protoiereul Eleftherios Palamas, Sfântul Hristofor, Ptolemais

Protoiereul Konstantinos Migdalis, parohul Sf. Biserici a Sfântului Constantin, Volos

Protoiereul Photios Vezinias, profesor, Sfânta Mitropolie a Lagadasului

Protoiereul Antonios Vusdekis, parohul Sf. Biserici a Sfântului Nicolae, Nikea, Pireu

Preotul Dionisios Tatsis, pedagog, Koniţa

Preotul Dimitros Psarris, parohul Sf. Biserici a Atotputernicilor Arhangheli, Sesklon, Aesonia

Preotul Efthimios Antoniades, Sfânta Mitropolie a Larisei

Preotul Anastasios Gotsopulos, parohul Sf. Biserici a Sfântului Nicolae, Patre

Preotul Gheorghios Papagheorghiu, Sfânta Mitropolie a Dimitriadei

Preotul Peter Hirsch, Petrokerasa, Halkidiki

Preotul Theophanis Manuras, parohul Sf. Biserici a Sfântului Athanasie, Velestino, Magnesia

Ierodiaconul Theológ Kostopulos, Sf. Mănăstire a Sfintei Treimi, Ana Ghazea, Volos

Preotul Pashalis Ghinudis, Sfânta Mitropolie a Larisei

Preotul Gheorghios Diamantopulos, Lavrion, Sfânta Mitropolie a Mesogeei

Preotul Vasilios Kokolakis, parohul Sf. Biserici a Cinstitei Cruci, Holarghos, Attica

Preotul Petros Pantazis, parohul Sf. Biserici a Schimbării la Faţă, Halandriu

Ierodiacon Iraclidie Kleanthus, Sfânta Mitropolie a Tamasei

Ierodiacon Antonie, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohoriu

Gheronda (stareţul) Theolipt Monahul, Coliba Cinstitului Înainte-mergător, Sf. Schit al Sfintei Anna, Sfântul Munte

Gheronda (stareţul) Gavriil Monahul, Chilia Sfântului Hristodul, Karies, Sfântul Munte

Gheronda (stareţul) Ilarion Monahul, lângă Arsanaua Konstamonitului, Sfântul Munte

Gheronda (stareţul) Daniil Monahul, Sf. Sihăstrie a Daniileilor, Katunakia, Sfântul Munte

Gheronda (stareţul) Acachie Monahul, Sf. Sihăstrie a Daniileilor, Katunakia, Sfântul Munte

Gheronda (stareţul) Ştefan Monahul, Sf. Sihăstrie a Daniileilor, Katunakia, Sfântul Munte

Gheronda (stareţul) Pavel Monahul, Sf. Chilie a Sfinţilor Apostoli, Schitul Xenofont, Sfântul Munte

Gheronda (stareţul) Onufrie Monahul, Sf. Chilie a Naşterii Maicii Domnului, Sf. Mănăstire Pantokrator, Sfântul Munte

Gheronda (stareţul) Nectarie Monahul, Sf. Chilie Izvorul Tămăduirii, Sf. Mănăstire Kutlumusiu, Sfântul Munte

Gheronda (stareţul) Isaac Monahul, Sf. Chilie a Zămislirii Născătoarei-de-Dumnezeu, Sf. Mănăstire Stavronikita, Sfântul Munte

Monahul Arsenie Vliagoftis, Sf. Sihăstrie a Sfântului Arsenie Cappadokianul, Halkidiki

Monahul Gheorghie, Sf. Chilie a Naşterii Maicii Domnului, Sf. Mănăstire Pantokrator, Sfântul Munte

Monahul Hristofor, Sf. Chilie a Sfinţilor Apostoli, Schitul Xenofont, Sfântul Munte

Monahul Maxim, Sf. Sihăstrie a Daniileilor, Katunakia, Sfântul Munte

Monahul Dosithei, Kathisma Sf. Mănăstiri Kutlumusiu, Sfântul Munte

Monahul Spiridon, Chilia Sfântului Nicolae, Sf. Mănăstire Kutlumusiu

Monahul Damaschin Aghioritul, Sf. Chilie a Cinstitului Înainte-mergător, Sf. Mănăstire Karakallu

Monahul Savva Lavriotul, Sf. Mănăstire Marea Lavră, Sfântul Munte

Monahul Theofil Aghioritul, Sf. Chilie Sambri, Sfântul Munte

Monahul Paisie, Sf. Chilie a Sfinţilor Arhangheli „Savvaion,” Sfântul Munte

Monahul Heruvim, Sf. Chilie a Sfinţilor Arhangheli şi Sfântului Ioan Cucuzel, Sfântul Munte

Monahul Nicodim, Sf. Chilie a Sfântului Nectarie, Kapsala, Sfântul Munte

Monahul Dosithei, Sf. Mănăstire a Schimbării la Faţă a Mântuitorului, Sohos, Langada

Monahul Hariton, Coliba Cinstitului Înainte-mergător, Sf. Schit al Sfintei Anna, Sfântul Munte

Monahul Nicodim, Coliba Cinstitului Înainte-mergător, Sf. Schit al Sfintei Anna, Sfântul Munte

Monahul Averchie, Coliba Cinstitului Înainte-mergător, Sf. Schit al Sfintei Anna, Sfântul Munte

Monahul Pródrom, Coliba Cinstitului Înainte-mergător, Sf. Schit al Sfintei Anna, Sfântul Munte

Monahul Arsenie, Sf. Colibă a Cuviosului Gherasim, Schitul Sf. Panteleimon, Sf. Mănăstire Kutlumusiu, Sfântul Munte

Monahul Evstratie, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori

Monahul Arsenie, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori

Monahul Ignatie, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori

Monahul Mihail, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori

Monahul Nectarie, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori

Monahul Rafail, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori

Monahul Mardarie, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori

Monahul Dionisie, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori

Monahul Dimitrie, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori

Monahul Pahomie, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori

Monahul Luca, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori

Monahia Mariam, Igumena Sf. Mănăstiri a Sfântului Lavrentie, Fili

Monahia Hristonimfa, Sf. Mănăstire a Sfântului Lavrentie, Fili

Monahia Lavrentia, Sf. Mănăstire a Sfântului Lavrentie, Fili

Nikolaos Vasiliadis, theolog şi scriitor, Frăţia Theologică „Sotirios”

Despina Anastasiadu Gheorguda, Nipiaghogos, educatoare, consilier educaţional primar

Panaghiota Antsu, filolog şi theolog, Thessalonic

Gheorghios Gheorgudas, doctor în theologie, consilier educaţional primar

Ioannis Dekliomis, theolog, Thessalonic

Stefanos Ziogas, profesor de filologie, Thessalonic

Dimitrios Karaghiannidis, antrenor, Thessalonic

Vasilios Kermeniotis, profesor, Ptolemaida

Agathi Kiriakidu-Theodosiu, filolog, Thessalonic

Gavriil Lampsidis, jurnalist, Thessalonic

Sotirios Lisikatos, theolog şi filolog, Thessalonic

Hristina Bulaki-Zisi, profesor-asistent primar la Şcoala de Theologie A.P.Th.

Dimitrios Mavridis, matematician, Thessalonic

Konstantinos Nusis, filolog şi theolog, Volos

Lavrentios Ntetsiortsio, publicist şi scriitor, preşedintele Uniunii Filo-orthodoxe „Cosmas Flamiatos,” Eghion

Andreas Papavasiliu, doctor în theologie, inspector primar de educaţie secundară, Cipru

Panaghiotis Simatis, profesor de theologie, secretarul Uniunii Filo-orthodoxe „Cosmas Flamiatos,” Eghion

Konstantinos Stavrinidis, Athena

Marina Stravaku, filolog, Thessalonic

Afrati Strakali-Tzoanopúlu, filolog, Thessalonic

Malamati Strakali-Papaioánnu, filolog, Thessalonic

Dimitrios Zisis, consilier educaţional şi theolog, Kastoria



--------------------------------------------------------------------------------


[1] Vezi tratatul lui Ghennadie II Sholarios, Patriarhul Constantinopolei, „Despre singura cale de mântuire a oamenilor,” în Gheorghios Sholarios „Apanta ta evriskomena, Oevres Completes de Georges Scholarios,” vol. I-VII, Paris 1928-1936, ed. L. Petit – X. Siderides – M. Jugie, vol. III, 434-452.

[2] Ioan 8:12 „Eu sânt lumina lumii; cela ce urmează mie nu va umbla în întunerec, ci va avea lumina vieţii.” Şi Ioan 3:19 „Lumina au venit în lume, şi au iubit oamenii mai mult întunerecul decât lumina.”

[3] Faptele Apostolilor 4:12.

[4] 1 Ioan 4:2-3 „Tot duhul carele mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, dela Dumnezeu este,

1Jn 4:3 Şi tot duhul carele nu mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, dela Dumnezeu nu este; şi acela este al lui antihrist, de care aţi auzit că va veni, şi acum iată în lume este.”

[5] Vezi Didahiile (Învăţăturile) Sfântului Cosma Etolul, în I Menunos, „Învăţăturile şi viaţa lui Cosma Etolul,” ed. Tinos, Athena, didahia A1, 37, p. 142: „Toate credinţele sânt mincinoase şi măsluite, toate sânt ale Diavolului. Aceasta am înţeles-o ca fiind adevărată, dumnezeiească, cerească, dreaptă, desăvârşită, pentru mine şi pentru voi, cum că credinţa binecinstitorilor şi dreptslăvitorilor creştini este bună şi sfântă, şi că trebuie să credem şi să ne botezăm în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.”

[6] „Omilie înaintea surghiunului” 1, ΕΠΕ 33, 186.

[7] Epistolia 90, „Preasfinţilor fraţi şi episcopi din Apus” 2, ΕΠΕ 2, 20

[8] Galatieni 1:9. Omilii la Galateni, cap. 1, PG 61, 624.

[9] Mansi, 13, 409-412.

[10] Decăderea şi nepăsarea morală, chiar şi în rândul clerului, era observată încă de la începutul veacului al 15-lea de către Sfântul Simeon al Thessalonicului (vezi „A 16-a epistolă dogmatică” în D. Balfour, Simeon al Thessalonicului (1416/17-1429) „Opere theologice,” Analekta Vlatadon 34, Thessalonic 1981, p. 218: „Şi încă, că ei nu socotesc curvia ca pe ceva ce duce la Iad, nici măcar în rândurile preoţilor, ci dimpotrivă, au fără nici o părere de rău ibovnice şi tineri pentru a curvi, deşi slujesc în fiecare zi.” Ibid., 15, p. 216: „Şi nici nu urmează o viaţă după chipul Evangheliei; căci toate bogăţiile şi curviile nu le socotesc ceva de ruşine, nici pe toate cele ce sânt oprite Creştinilor.”) Decăderea morală ce se vede în ultima vreme chiar şi printre clericii orthodocşi este roada secularismului şi liberalismului ecumenist.

[11] Dialogul 23, PG 155, 120-121. Epistolie despre fericiri 5, în D. Balfour, Simeon Arhiepiscopul Thessalonicului (1416/17-1429), „Opere theologice,” Analekta Vlatadon 34, Thessalonic 1981, p. 226.

[12] Întâia Epistolă Canonică, Către Amfilohie al Iconiei, Canonul 1.

[13] În textul cele de-a noua adunări generale a Consiliului Mondial al Bisericilor din Porto Alegre, Brazilia, în 2006, care a fost acceptat de reprezentanţii bisericilor orthodoxe, cu numele „Chemaţi să fim Biserica cea Una,” la paragraful al 8-lea se spune: „Toţi cei botezaţi în Hristos sânt uniţi în numele Său.” La paragraful al 9-lea: „Faptul că toţi aparţinem, împreună, lui Hristos, prin botezul în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, dă bisericilor posibilitatea şi le cheamă să păşească împreună, chiar şi atunci când nu sânt de acord unele cu altele. Sântem încredinţaţi că există un singur botez, tot aşa cum există un singur trup şi un singur Duh, o singură nădejde în chemarea noastră, un singur Domn, o singură credinţă, un singur Dumnezeu şi Părinte al tuturor (vezi Efeseni 4:4-6).” Mitropolitul Pergamului, Ioan (Ziziulas), în lucrarea sa „Eclesiologia orthodoxă şi mişcarea ecumenică,” apărută în revista Eparhiei Surojului (Anglia, August 1985, vol. 21, p. 23), a netezit drumul pentru această poziţie, afirmând: „În cadrul botezului, chiar dacă are loc o rupere, o dezbinare, o schismă, se poate încă vorbi de Biserică… Orthodocşii, cel puţin după înţelegerea mea, iau parte la mişcarea ecumenică ca la o mişcare a creştinilor botezaţi ce se află în stare de dezbinare deoarece nu pot exprima împreună aceeaşi credinţă. În trecut, lucrul acesta s’a petrecut datorită lipsei de dragoste care acum, mulţumită lui Dumnezeu, dispare.”

[14] Apologie pentru fuga în Pont 82, ΕΠΕ 1, 176.

[15] Omilie la Romani, 22, 2, PG 60, 611. Omilie la Filippiseni, 2, 1, PG 62, 119.

[16] Mărturisirea de credinţă arătată la Florenţa, în Documents relatifs au Concile de Florence, II, Oeuvres anticonciliaires de Marc d’Ephèse, par L. Petit, Patrologia Orientalis 17, 442.

[17] Vezi I. Karmiris, „Monumente dogmatice şi simvolice ale Bisericii Orthodoxe Soborniceşti,” vol. 2, p. 958.

[18] Vezi declaraţia comună a Papei Ioan-Paul al II-lea şi a Patriarhului Vartholomeu din cadrul vizitei celui din urmă la Roma, pe 29 Iunie 1995. Acelaşi lucru a fost declarat mai devreme de către Comitetul Theologic Mixt de Dialog între Orthodocşi şi Romano-Catolici, la Balamand, în Liban, 1993.

[19] Efeseni 4: 5.

[20] Arhimandrit Iustin Popovici, Biserica Orthodoxă şi Ecumenismul, Thessalonic 1974, p. 224.

37 Responses

Postul mare

Postul mare, sau Postul Paştilor, este perioada de pregătire pentru Sfinţele Paşti, fiind asemănat adesea cu o călătorie duhovnicească către Săptămâna Patimilor şi Înviere. Este un timp liturgic, din cadrul Triodului, de mare nevoinţă sufletească şi trupească în care se îmbină cele două feluri de postire: postul ascetic şi postul total (a se vedea articolul Postul). Este numit "mare" pentru că este cel mai lung şi cel mai important dintre toate posturile.




Cuprins [ascunde]
1 Postul Mare: sensul postirii
2 Atmosfera şi starea sufletească în Postului Mare
3 Structura Postului Mare
4 Vezi şi
5 Legături externe


Postul Mare: sensul postirii
Scopul iniţial al postirii de dinaintea Sfintelor Paşti era pregătirea catehumenilor care urmau să fie botezaţi de Paşti şi să intre în biserică. Cu toate acestea, a devenit curând o perioadă de pregătire spirituală înaintea sărbătorii Învierii Mântuitorului pentru aceia care erau deja creştini. Este simbolul viu al întregii vieţii a unui om care se va împlini prin propria înviere după moartea în Hristos.

Postul Mare este caracterizat prin renunţarea la multe alimente, intensificarea rugăciunilor publice şi particulare, îmbunătăţire personală şi multă generozitate cu cei aflaţi în nevoi. Este simbolul viu al întregii vieţii a unui om care se va împlini prin propria înviere după moartea în Hristos. Este o perioadă de înnoire duhovnicească, o perioadă a pocăinţei, a curăţirii inimii şi minţii, de reîntoarcere către poruncile Domnului şi către aproapele nostru

Alimentele cer nu sunt permise, tradiţional, sunt carnea şi produsele din lapte, peşte, vin şi ulei. (În unele tradiţii, doar uleiul de măsline nu este permis; în altele toate uleiurile vegetale sunt oprite.) Deoarece din punct de vedere canonic postul strict este oprit sâmbăta şi duminica, vinul şi uleiul sunt admise în aceste zile. Dacă sărbătoarea Buneivestiri cade în timpul Postului Mare, atunci peştele, vinul şi uleiul sunt permise în acea zi.

Pe lângă slujbele religioase descrise mai jos, se consideră necesar să se acorde o atenţie sporită de către credincioşii ortodocşi rugăciunilor de acasă adică mai multe şi mai dese decât de obicei. Părinţii considerau postul fără rugăciune ca fiind "postul demonilor" deoarece demonii nu mănâncă datorită naturii lor necorporale dar nici nu se roagă.

În Postul Mare, în zilele de peste săptămână (de luni până vineri), Biserica îndeamnă la ajunare până seara. De aceea ritualul de împărtăşanie din aceste zile a fost legat de vecernie, slujba care marchează încetarea ajunării. Acest ritual, destul de simplu la început, a fost înconjurat treptat de o solemnitate tot mai mare adăugându-i-se câteva elemente din rânduiala Sfintei Liturghii. Astfel s-a ajuns la constituirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite care a devenit unul din momentele de vârf ale Postului Mare prin frumuseţea sa deosebită şi solemnitatea sa. La această slujbă de seară, o parte din Trupul şi Sângele Mântuitorului de la slujba din ultima duminică sunt împărţite credincioşilor. Atribuită Sfântului Grigorie Dialogul, această slujbă nu a fost alcătuită de un singur autor ci este opera colectivă şi anonimă a Bisericii întregi.

Dacă "postul ascetic" reprezintă abţinerea de la anumite mâncăruri şi băuturi şi reducerea substanţială a regimului alimentar în vederea eliberării de sub stăpânirea poftelor trupului, "postul total" sau ajunarea este renunţarea totală la mâncare şi băutură pe o durată scurtă de timp (o zi sau două) fiind expresia stării de pregătire şi aşteptare. În acest sens ajunarea face parte întotdeauna din pregătirea pentru unirea cu Hristos în Sfânta Împărtăşanie.

Atmosfera şi starea sufletească în Postului Mare
Biserica Ortodoxă propune credincioşilor ei să întâmpine Paştile – sărbătoare a sărbătorilor şi moment de maximă bucurie – printr-o destul de lungă perioadă de reculegere şi post.

Se întâmplă multe lucruri foarte specifice, unice şi minunate, în aceste câteva săptămâni ale Postului Mare:

muzica din biserică se cântă pe tonuri mai triste şi mai tânguitoare
cântările şi imnele amintesc cu deosebire căderea noastră (dar şi putinţa de a ne ridica, cu ajutorul lui Dumnezeu) şi slăbiciunea firii noastre (dar, iarăşi, şi putinţa de a depăşi acestea cu harul lui Dumnezeu)
slujbele sunt mai lungi şi mai dese şi cuprind rugăciuni şi ritualuri unice, cum ar fi rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul sau Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite
veşmintele preoţilor şi odoarele în care este înveşmântată biserica sunt de culoare închisă (neagră sau violet/purpuriu închis, de obicei)
postul de bucate şi abstinenţă în viaţa sexuală, precum şi reducerea privitului la televizor (de exemplu), sunt o invitaţie de a investi, mai mult decât de obicei, energia noastră fizică în cele spirituale, prin transformarea şi transfigurarea ei (din dragostea fizică faţă de partener în dragostea spirituală către tot aproapele), prin milostenie (din banii ce ar trebui să ne rămână în plus de pe urma postului), prin lecturi din Biblie şi alte cărţi duhovniceşti (din timpul rămas prin faptul că ne uităm mai puţin le televizor, bunăoară) etc.
Toate acestea creează deci o întreagă atmosferă în viaţa noastră – tot aşa după cum dacă avem invitaţi acasă creăm atmosfera dorită punând o anumită muzică, aprinzând lumânări etc. –, atmosferă care să ne conducă la o stare sufletească pe care Biserica o consideră de mare folos: tristeţea radioasă (sau "strălucitoare", sau "luminoasă").

Sintagma aceasta – tristeţe radioasă (strălucitoare/luminoasă) – simplă şi frumoasă şi profundă în acelaşi timp: ea spune că, pe de o parte, suntem trişti, pentru că vedem toată slăbiciunea noastră, deasa noastră aplecare către rău, păcătoşenia noastră; pe de altă parte, însă, ştim că Dumnezeul nostru este Iubire şi că este un Dumnezeu înţelegător, milostiv şi iubitor de oameni, care vrea mântuirea, iar nu pierzarea noastră, şi care pentru asta S-a făcut om şi a pătimit pentru noi, şi încă pătimeşte, pentru fiecare dintre noi, până la sfârşitul timpurilor. Şi asta ne dă nădejde, asta transfigurează tristeţea noastră, o penetrează de lumina Domnului, cu Care împreună-călătorim pe calea spre înviere.

Structura Postului Mare
Ca şi în Apus, Postul Paştelui ţine patruzeci de zile, cu precizarea că în Răsărit sunt numărate şi duminicile. Începe în mod oficial luni, cu şapte săptămâni înaintea Paştilor, după Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (numită şi Duminica lăsatului sec de brânză) şi se termină în seara Sâmbetei lui Lazăr, ziua de dinaintea Duminicii Floriilor - Intrarea Domnului în Ierusalim. Cu toate acestea, postul continuă şi în săptămâna următoare, numită şi Săptămâna Patimilor, Săptămâna Mare sau Săptămâna Sfântă până la Sfintele Paşti. Parcursul acestuia este după cum urmează:

începe luni după Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (numită şi Duminica lăsatului sec de brânză);
1. Duminica Ortodoxiei (Ioan 1,43-51),
2. Duminica Sfântului Grigorie Palama;
3. Duminica Sfintei Cruci;
4. Duminica Sfântului Ioan Scărarul şi
5. Duminica Sfintei Maria Egipteanca.
După Duminica lăsatului sec de carne, carnea este oprită de la consum. După Duminica lăsatului sec de brânză sunt oprite lactatele şi începe postirea strictă a Postului Mare. În această perioadă, citirile zilnice sunt din Vechiul Testament, cu precădere din Geneză, Proverbe şi Isaia. Postul Mare este urmat de Săptămâna Patimilor, care începe cu Duminica Floriilor şi care precede Paştile.