duminică, 6 martie 2011

Postul mare
Postul mare, sau Postul Paştilor, este perioada de pregătire pentru Sfintele Paşti, fiind asemănat adesea cu o călătorie duhovnicească către Săptămâna Patimilor şi Înviere. Este un timp liturgic, din cadrul Triodului, de mare nevoinţă sufletească şi trupească în care se îmbină cele două feluri de postire: postul ascetic şi postul total. Este numit "mare" pentru că este cel mai lung şi cel mai important dintre toate posturile.

Postul Mare: sensul postirii
Scopul iniţial al postirii de dinaintea Sfintelor Paşti era pregătirea catehumenilor care urmau să fie botezaţi de Paşti şi să intre în biserică. Cu toate acestea, a devenit curând o perioadă de pregătire spirituală înaintea sărbătorii Învierii Mântuitorului pentru aceia care erau deja creştini. Este simbolul viu al întregii vieţii a unui om care se va împlini prin propria înviere după moartea în Hristos.
Postul Mare este caracterizat prin renunţarea la multe alimente, intensificarea rugăciunilor publice şi particulare, îmbunătăţire personală şi multă generozitate cu cei aflaţi în nevoi. Este simbolul viu al întregii vieţii a unui om care se va împlini prin propria înviere după moartea în Hristos. Este o perioadă de înnoire duhovnicească, o perioadă a pocăinţei, a curăţirii inimii şi minţii, de reîntoarcere către poruncile Domnului şi către aproapele nostru
Alimentele cer nu sunt permise, tradiţional, sunt carnea şi produsele din lapte, peşte, vin şi ulei. (În unele tradiţii, doar uleiul de măsline nu este permis; în altele toate uleiurile vegetale sunt oprite.) Deoarece din punct de vedere canonic postul strict este oprit sâmbăta şi duminica, vinul şi uleiul sunt admise în aceste zile. Dacă sărbătoarea Buneivestiri cade în timpul Postului Mare, atunci peştele, vinul şi uleiul sunt permise în acea zi.
Pe lângă slujbele religioase descrise mai jos, se consideră necesar să se acorde o atenţie sporită de către credincioşii ortodocşi rugăciunilor de acasă adică mai multe şi mai dese decât de obicei. Părinţii considerau postul fără rugăciune ca fiind "postul demonilor" deoarece demonii nu mănâncă datorită naturii lor necorporale dar nici nu se roagă.
În Postul Mare, în zilele de peste săptămână (de luni până vineri), Biserica îndeamnă la ajunare până seara. De aceea ritualul de împărtăşanie din aceste zile a fost legat de vecernie, slujba care marchează încetarea ajunării. Acest ritual, destul de simplu la început, a fost înconjurat treptat de o solemnitate tot mai mare adăugându-i-se câteva elemente din rânduiala Sfintei Liturghii. Astfel s-a ajuns la constituirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite care a devenit unul din momentele de vârf ale Postului Mare prin frumuseţea sa deosebită şi solemnitatea sa. La această slujbă de seară, o parte din Trupul şi Sângele Mântuitorului de la slujba din ultima duminică sunt împărţite credincioşilor. Atribuită Sfântului Grigorie Dialogul, această slujbă nu a fost alcătuită de un singur autor ci este opera colectivă şi anonimă a Bisericii întregi.
Dacă "postul ascetic" reprezintă abţinerea de la anumite mâncăruri şi băuturi şi reducerea substanţială a regimului alimentar în vederea eliberării de sub stăpânirea poftelor trupului, "postul total" sau ajunarea este renunţarea totală la mâncare şi băutură pe o durată scurtă de timp (o zi sau două) fiind expresia stării de pregătire şi aşteptare. În acest sens ajunarea face parte întotdeauna din pregătirea pentru unirea cu Hristos în Sfânta Împărtăşanie.
Atmosfera şi starea sufletească în Postului Mare
Biserica Ortodoxă propune credincioşilor ei să întâmpine Paştile – sărbătoare a sărbătorilor şi moment de maximă bucurie – printr-o destul de lungă perioadă de reculegere şi post.
Se întâmplă multe lucruri foarte specifice, unice şi minunate, în aceste câteva săptămâni ale Postului Mare:
• muzica din biserică se cântă pe tonuri mai triste şi mai tânguitoare
• cântările şi imnele amintesc cu deosebire căderea noastră (dar şi putinţa de a ne ridica, cu ajutorul lui Dumnezeu) şi slăbiciunea firii noastre (dar, iarăşi, şi putinţa de a depăşi acestea cu harul lui Dumnezeu)
• slujbele sunt mai lungi şi mai dese şi cuprind rugăciuni şi ritualuri unice, cum ar fi rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul sau Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite
• veşmintele preoţilor şi odoarele în care este înveşmântată biserica sunt de culoare închisă (neagră sau violet/purpuriu închis, de obicei)
• postul de bucate şi abstinenţă în viaţa sexuală, precum şi reducerea privitului la televizor (de exemplu), sunt o invitaţie de a investi, mai mult decât de obicei, energia noastră fizică în cele spirituale, prin transformarea şi transfigurarea ei (din dragostea fizică faţă de partener în dragostea spirituală către tot aproapele), prin milostenie (din banii ce ar trebui să ne rămână în plus de pe urma postului), prin lecturi din Biblie şi alte cărţi duhovniceşti (din timpul rămas prin faptul că ne uităm mai puţin le televizor, bunăoară) etc.
Toate acestea creează deci o întreagă atmosferă în viaţa noastră – tot aşa după cum dacă avem invitaţi acasă creăm atmosfera dorită punând o anumită muzică, aprinzând lumânări etc. –, atmosferă care să ne conducă la o stare sufletească pe care Biserica o consideră de mare folos: tristeţea radioasă (sau "strălucitoare", sau "luminoasă").
Sintagma aceasta – tristeţe radioasă (strălucitoare/luminoasă) – simplă şi frumoasă şi profundă în acelaşi timp: ea spune că, pe de o parte, suntem trişti, pentru că vedem toată slăbiciunea noastră, deasa noastră aplecare către rău, păcătoşenia noastră; pe de altă parte, însă, ştim că Dumnezeul nostru este Iubire şi că este un Dumnezeu înţelegător, milostiv şi iubitor de oameni, care vrea mântuirea, iar nu pierzarea noastră, şi care pentru asta S-a făcut om şi a pătimit pentru noi, şi încă pătimeşte, pentru fiecare dintre noi, până la sfârşitul timpurilor. Şi asta ne dă nădejde, asta transfigurează tristeţea noastră, o penetrează de lumina Domnului, cu Care împreună-călătorim pe calea spre înviere.
Structura Postului Mare
Ca şi în Apus, Postul Paştelui ţine patruzeci de zile, cu precizarea că în Răsărit sunt numărate şi duminicile. Începe în mod oficial luni, cu şapte săptămâni înaintea Paştilor, după Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (numită şi Duminica lăsatului sec de brânză) şi se termină în seara Sâmbetei lui Lazăr, ziua de dinaintea Duminicii Floriilor - Intrarea Domnului în Ierusalim. Cu toate acestea, postul continuă şi în săptămâna următoare, numită şi Săptămâna Patimilor, Săptămâna Mare sau Săptămâna Sfântă până la Sfintele Paşti. Parcursul acestuia este după cum urmează:
începe luni după Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (numită şi Duminica lăsatului sec de brânză);
1. Duminica Ortodoxiei (Ioan 1,43-51),
2. Duminica Sfântului Grigorie Palama;
3. Duminica Sfintei Cruci;
4. Duminica Sfântului Ioan Scărarul şi
5. Duminica Sfintei Maria Egipteanca.
După Duminica lăsatului sec de carne, carnea este oprită de la consum. După Duminica lăsatului sec de brânză sunt oprite lactatele şi începe postirea strictă a Postului Mare. În această perioadă, citirile zilnice sunt din Vechiul Testament, cu precădere din Geneză, Proverbe şi Isaia. Postul Mare este urmat de Săptămâna Patimilor, care începe cu Duminica Floriilor şi care precede Paştile.

joi, 11 martie 2010

Munteanu Victor victor (3/12/2010 1:29:54 AM): Prin târguri, Doamne, sufletul mi-alunec Şi printre oameni în zadar Te caut. Mi-e glasul rupt şi răguşit:un flaut Cu sufletul răpus de prea mult cântec. Te-aştept în dimineţi întunecate, Prin zgomotul răscrucilor umblate Şi-am obosit de când Te caut Doamne, Prin zvon de ierni şi prin uscate toamne. Nu vezi? Sunt singur şi prea greu mi-e scrisul De-a nu Te fi-ntâlnit pe nici o cale. Dă-mi semn să-nchin Minunăţiile Tale, Condeiul greu, poemele şi visul. Fă-mi glasul drept şi coardele sonore, Cuprinde-mi fruntea-n mâini de aurore Şi lasă-mă pe albul unei pagini Să mă culeg sfios dintre paragini.

miercuri, 10 martie 2010

Iisus in celula – Radu Gyr
Azi noapte Iisus mi-a intrat in celula.O, ce trist si ce-nalt parea Crist!Luna venea dupa El, in celulaSi-L facea mai inalt si mai trist.
Mainile Lui pareau crini pe morminte,Ochii adanci ca niste paduri.Luna-L batea cu argint pe vestminteArgintandu-I pe maini vechi sparturi.
Uimit am sarit de sub patura sura:- De unde vii, Doamne, din ce veac?Iisus a dus lin un deget la guraSi mi-a facut semn ca sa tac.
S-a asezat langa mine pe rogojina:- Pune-mi pe rani mana ta!Pe glezne-avea urme de cuie si ruginaParca purtase lanturi candva.
Oftand si-a intins truditele oasePe rogojina mea cu libarci.Luna lumina, dar zabrelele groaseLungeau pe zapada Lui, vargi.
Parea celula munte, parea CapatanaSi misunau paduchi si guzgani.Am simtit cum imi cade capul pe manaSi-am adormit o mie de ani…
Cand m-am desteptat din afunda genuna,Miroseau paiele a trandafiri.Eram in celula si era luna,Numai Iisus nu era nicairi…
Am intins bratele, nimeni, tacere.Am intrebat zidul: nici un raspuns!Doar razele reci, ascutite-n unghere,Cu sulita lor m-au strapuns…
- Unde esti, Doamne? Am urlat la zabrele.Din luna venea fum de catui…M-am pipait… si pe mainile mele,Am gasit urmele cuielor Lui.
Nevoia de discernamant, Triodul si Postul cel Mare Print
Un alt capitol lamuritor despre sensul duhovnicesc autentic al postirii din cartea “Postul cel Mare” a pr. Al. Schmemann:


“Nu exista post fara postire. Se pare, totusi, ca multi oameni, astazi, fie nu iau in serios postirea, iar daca o fac, inteleg gresit scopurile duhovnicesti. Pentru unii, postirea consta intr-o ,,renuntare” simbolica la ceva; pentru altii, ea este o respectare scrupuloasa a prescriptiilor alimentare. Dar in ambele cazuri, arareori postirea se refera la intreaga nevointa a postului. Aici, ca oriunde, trebuie mai intai sa incercam sa intelegem invatatura Bisericii referitoare la postire si apoi sa ne intrebam: Cum putem aplica aceasta invatatura in viata noastra?
Postirea sau abstinenta de la mancare nu este exclusiv o practica crestina. Ea e existat si inca exista in alte religii si chiar in afara unei religii, ca, de exemplu, in anumite terapii specifice. Astazi, oamenii postesc pentru tot felul de motive, incluzandu-le uneori si pe cele politice. Este important, deci, sa discernem continutul crestin unic al postirii.
Mai intai ni se dezvaluie in interdependenta dintre doua evenimente pe care le gasim in Biblie: unul se afla la inceputul Vechiului Testament, iar celalalt la inceputul Noului Testament. Primul eveniment este ,,intreruperea postului” de catre Adam in Rai. El a mancat din fructul oprit. Asa ni se dezvaluie pacatul originar al omului. Hristos, Noul Adam – si acesta este cel de-al doilea eveniment – incepe cu postirea. Adam a fost ispitit si a cedat ispitei; Hristos a fost ispitit, dar el a biruit acea ispita. Consecinta caderii lui Adam este izgonirea din Rai si moartea. Roadele biruintei lui Hristos sunt calcarea mortii si reintoarcerea noastra in Rai. Lipsa de spatiu ne impiedica sa oferim o explicatie a sensului acestui paralelism. Este limpede, totusi, ca din aceasta perspectiva postirea ni se descopera ca ceva hotarator prin importanta sa. Ea nu este o simpla ,,obligatie”, un obicei; ea este legata de taina intima a vietii si mortii, a mantuirii si a osandirii.
In invatatura ortodoxa, pacatul nu este numai incalcarea unei randuieli ce duce la osanda; este intotdeuana o mutilare a vietii pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Din aceasta cauza, istoria pacatului originar ne este prezentata ca un act al mancarii. Pentru ca hrana reprezinta mijlocul de pastrare a vietii; ea este aceea care ne tine pe noi vii. Dar aici sta toata problema: ce inseamna sa fii viu si ce este ,,viata“? Azi, pentru noi, aceasta notiune are in primul rand un sens biologic: viata este tocmai aceea care depinde hrana si, mai general, de lumea fizica. Dar pentru Sfanta Scriptura si pentru Traditia crestina aceasta viata ce subzista ,,numai cu paine” este identificata cu moartea, pentru ca este o viata muritoare, pentru ca moartea este un principiu pururea lucrator in ea.
Dumnezeu, ni se spune, ,,nu a facut moartea“. El este Datatorul de viata. Cum a devenit atunci viata muritoare? De ce este moartea si numai moartea singura conditie absoluta a tot ceea ce exista? Biserica raspunde: pentru ca omul a respins viata, asa cum i-a fost oferita si daruita lui de catre Dumnezeu, si a preferat o viata care sa nu depinda numai de Dumnezeu singur, ci ,,numai de paine“. Nu numai ca nu L-a ascultat pe Dumnezeu, lucru pentru care a fost osandit; el a schimbat relatia intima dintre el si lume. Putem fi siguri ca lumea i-a fost data de catre Dumnezeu ca ,,hrana” – ca mijloc al vietii; in afara de aceasta, viata este socotita ca mijloc de comunicare harica cu Dumnezeu; ea si-a avut nu numai plinirea, dar si intregul sau continut in El.
,,Intru el era viata si viata era lumina oamenilor“. Lumea si hrana au fost astfel create ca mijloc al comuniunii cu Dumnezeu, si numai daca sunt acceptate pentru Dumnezeu vor naste viata. Hrana in sine nu are viata. Numai Dumnezeu are Viata si este Viata. In insasi hrana, Dumnezeu – si nu caloriile – era principiul vietii. Astfel, a manca, a fi viu, a-L cunoste pe Dumnezeu, a te afla in comuniune harica cu El era unul si acelasi lucru. Tragedia de nepatruns a lui Adam este ca el a mancat de dragul sau. Mai mult decat atat, el a mancat ,,separat”de Dumnezeu, pentru a fi independent fata de El, si daca el a facut aceasta, a facut-o pentru ca crezut ca hrana are viata in sine si ca el, prin impartasirea din acea hrana, poate deveni ca si Dumnezeu, adica sa aiba viata in sine. Mai simplu spus: el a crezut in hrana, in timp ce singurul obiect al increderii, al credintei, al dependentei este Dumnezeu si numai Dumnezeu.
Lumea, hrana au devenit dumnezeii lui, izvoarele si principiile vietii sale. El a devenit sclavul lor. Adam – in ebraica – inseamna ,,om“. El este numele meu, numele nostru obstesc. Omul este inca Adam, este inca scavul ,,hranei“. El poate sustine credinta sa in Dumnezeu, dar Dumnezeu nu este viata lui, hrana lui, continutul atotcuprinzator al existentei sale. El poate pretinde ca isi primeste viata de la Dumnezeu, dar el nu traieste in Dumnezeu sau pentru Dumnezeu. Stiinta sa experienta sa, constiinta sa, toate sunt construite pe acelasi principiu: ,,numai cu paine“. Noi mancam pentru a fi vii, dar nu suntem vii in Dumnezeu. Acesta este pacatul tuturor pacatelor. Acesta este verdictul mortii pronuntat in viata noastra.
Hristos este Noul Adam. El vine sa repare stricaciunea adusa in viata de Adam, sa aduca omul la adevarata viata si astfel, El incepe tot prin postire. ,,Si dupa ce a postit 40 de zile si 40 de nopti la urma a flamanzit” (Matei 4, 2). Foamea este acea stare in care realizam dependenta noastra de altceva – cand avem nevoie urgenta si esentiala de hrana – aratand astfel ca noi nu avem viata in noi insine. Este acea limita la capatul careia fie mor de foame fie, dupa ce mi-am satisfacut trupul, am din nou impresia ca sunt viu. Cu alte cuvinte, este timpul cand ne lovim de intrebarea fundamentala: De ce anume depinde viata mea? Si pentru ca aceasta intrebare nu este una academica, ci este simtita cu intregul meu trup, este de asemenea timpul ispitei. Satana a venit la Adam in Rai; el a venit la Hristos in pustie. El s-a apropiat de doi oameni infometati si le-a spus: mancati, caci foamea voastra este dovada ca depindeti in totalitate de mancare, ca viata voastra sta in mancare. Iar Adam a crezut si a mancat; dar Hristos a respins aceasta ispita si zis: ,,Omul nu va trai numai cu paine, ci si cu Dumnezeu“. El e refuzat sa accepte acea minciuna cosmica pe care Satana a impus-o lumii, facand din acea minciuna un adevar de la sine inteles fara a mai fi dezbatut, un fundament pentru intreaga noastra vizune asupra lumii, asupra stiintei, a medicinei si, probabil, chiar a religiei. Facand aceasta, Hristos a refacut acea relatie dintre hrana, viata si Dumnezeu, pe care Adam a rupt-o si pe care inca o mai rupem in fiecare zi.
Ce este atunci postirea pentru noi, crestinii? Este intrarea si participarea noastra la acea experienta a lui Hristos Insusi prin care El ne elibereaza de sub totala dependenta fata de hrana, materie si lume. Sub nici un aspect eliberarea noastra nu este una completa. Traind in aceasta lume cazuta, in lumea Vechiului Adam, fiind parte a ei, inca depindem de hrana. Dar tocmai cum moartea noastra – prin care inca trebuie sa trecem – a devenit prin moartea lui Hristos o punte catre viata, hrana pe care o mancam si viata pe care o sustine poate fi viata lui Dumnezeu pentru Dumnezeu. O parte din hrana noastra a devenit deja ,,hrana a nemuririi” – Trupul si Sangele lui Hristos Insusi. Dar chiar si painea cea de toate zilele pe care o primim de la Dumnezeu poate fi aceasta viata si in aceasta lume cea care ne intareste pe noi si comuniunea noastra harica cu Dumnezeu, mai degraba decat cea care ne desparte de Dumnezeu. Numai postirea poate realiza aceasta transformare, daruindu-ne dovada existentiala ca dependenta noastra de hrana si materie nu este totala, nu este absoluta, ca unite cu rugaciunea, cu harul si cu preamarirea (rugaciunea de preamarire catre Dumnezeu – n.tr.), pot deveni ele insele (hrana si materia – n.tr.) duhovnicesti.
Toate acestea spun ca postirea, fiind inteleasa adanc, este singura metoda prin care omul redescopera adevarata sa natura spirituala. Nu este o provocare teoretica ci cu adevarat practica a marelui Inselator, care a izbutit sa ne convinga ca depindem numai de paine. El a cladit intreaga cunoastere, stiinta si existenta umana pe aceasta minciuna. Postirea este o denuntare a acestei minciuni si, de asemenea, dovada ca este o minciuna. Este extrem de semnificativ faptul ca Hristos postea cand l-a intalnit pe Satana si ceea ce a spus mai tarziu, si anume ca Satana nu poate fi biruit ,,decat prin post si cu rugaciune“.
Postirea este lupta adevarata impotriva diavolului, pentru ca este provocarea catre acea lege atotcuprinzatoare care-L face pe el ,,Stapanitorul lumii acesteia“. Caci cineva, daca este infometat si apoi descopera ca poate fi cu adevarat independent de acea foame, nu in sensul de a fi biruit de ea ci dimpotriva, sa o poata transforma intr-un izvor de putere si biruinta duhovniceasca, atunci nimic nu ramane din acea mare minciuna in care am trait de la Adam incoace.
Cat de departe suntem atunci de obisnuita intelegere a postirii; ca o simpla schimbare a dietei alimentare, ca ceea ce este permis si a ceea ce este oprit, de toata aceasta ipocrizie superficiala! In cele din urma a posti inseamna numai un lucru: a fi infometat, a merge pana la limita acelei conditii umane care depinde in intregime de hrana si, fiind infometat, sa descoperi ca aceasta nu reprezinta intregul adevar referitor la om, ca foamea insasi este intai de toate o stare spirituala si ca este in ultima sa realitate foamea dupa Dumnezeu. In biserica primara, postirea a insemnat intotdeauna abstinenta totala, o stare de foame, impingand trupul la extrema. Totusi, descoperim aici, de asemenea, ca postirea ca efort fizic este total lipsita de sens fara omologul sau duhovnicesc: “… cu post si rugaciune“. Aceasta inseamna ca fara efortul duhovnicesc corespondent, fara a ne hrani cu Realitatea Divina, fara a descoperi dependenta noastra totala de Dumnezeu – si nu numai de Dumnezeu, postirea fizica poate fi chiar si sinucidere. Daca Hristos Insusi a fost ispitit in timp ce postea, noi nu avem nici o singura sansa de a evita aceasta ispitire. Postirea fizica, esentiala, nu este lipsita numai de sens, este chiar periculoasa daca este rupta de nevointa duhovniceasca – de rugaciunea si contemplatia lui Dumnezeu. Postirea este o arta deplin stapanita de sfinti; ar fi indraznet si periculos pentru noi daca am experimenta aceasta arta fara discernamant si fara precautie. Intregul cult al postului este o rememorare continua a greutatilor si obstacolelor si ispitelor ce-i astepata pe aceia care cred ca ei pot depinde de puterea vointei lor si nu de Dumnezeu.
Din acesta cauza, mai intai de toate avem nevoie de o pregatire duhovniceasca pentru efortul postirii. Aceasta se realizeaza prin cererea noastra de ajutor catre Dumnezeu si, de asemenea, facand din postul nostru unul Teocentric. Ar trebui sa postim pentru Dumnezeu. Trebuie sa redescoperim trupul nostru ca templu al prezentei Lui. Trebuie sa refacem un respect religios pentru trup, pentru hrana, pentru adevartul ritm al vietii. Toate acestea trebuie savarsite inainte ca postul propriu-zis sa inceapa, astfel incat atunci cand incepem sa postim ar trebui sa fin inarmati cu arme duhovnicesti, cu o conceptie, cu un duh al luptei si al biruintei.
Apoi urmeaza postul in sine. Conform celor spuse mai devreme, postul ar trebui practicat pe 2 niveluri: mai intai ca post ascetic, iar mai apoi ca post deplin. Postul ascetic consta intr-o drastica reducere a hranei, astfel incat starea permanenta de foame poate fi traita ca ceva ce aminteste de Dumnezeu si ca un efort constant de a-L contempla pe el. Oricine l-a experimentat – oricat de putin – stie ca acest post ascetic, mai degraba decat sa ne slabeasca, ne face usori, innobilati, cumpatati, plini de bucurie, curati. Acela primeste hrana ca pe un adevarat dar al lui Dumnezeu. El este permanent permanent aplecat catre aceasta lume interioara care devine intr-un mod inexplicabil un fel de hrana in adevaratul sens al cuvantului. Cantitatea exacta de hrana care va fi primita in acest post ascetic, ritmul si calitatea ei, nu trebuie discutate aici; acestea depind de capacitatile noastre individuale si de conjuncturile exterioare ale vietii noastre. Dar principiul este clar: este o stare de foame pe jumatate a carei natura ,,negativa ” este modulata permanent intr-o putere ,,pozitiva ” prin rugaciune, aducere aminte, trezire si contemplatie. Ca si in cazul postului deplin, acesta este necesar sa fie limitat ca durata si impletit cu Sfanta Euharistie. In starea actuala a vietii noastre, cea mai buna concretizare a postului ascetic o putem realiza in ziua dinaintea praznuirii de seara a Liturghiei mai inainte sfintite. Daca postim in acea zi incepand dis-de-dimineata sau de la pranz, important este aici sa traim acea zi ca pe o zi a asteptarii, a nadejdii si a foamei dupa Dumnezeu Insusi. Este meditatia duhovniceasca asupra celor ce vor sa vie, asupra darului ce va sa fie primit si pentru care renuntam la toate celelalte daruri.
Dupa ce toate acestea sunt spuse, trebuie totusi sa amintim ca oricat de limitata ar fi postirea noastra, daca este o postire adevarata, va conduce catre ispita, slabiciune, indoiala si tulburare. Altfel spus, va fi o adevarata lupta si probabil ca vom cadea de multe ori. Dar adevarata descoperire a vietii crestine ca lupta si nevointaO credinta care nu a biruit indoielile si ispita este rar o credinta adevarata. Din pacate, in viata crestina nu este posibil nici un progres fara amara experienta a caderilor. reprezinta trasatura esentiala a postirii. Prea multi incep postirea cu entuziasm si renunta dupa prima cadere. Daca dupa ce am cazut si ne-am supus poftelor si patimilor noastre reluam totul de la capat si nu renuntam indiferent de cate ori cadem mai devreme sau mai tarziu, postirea noastra va purta roadele sale duhovnicesti. Intre sfintenie si cinismul care ne trezeste din orice iluzie se afla marea si dumnezeiasca virtute a rabdarii - rabdarea, mai intai de toate, cu noi insine. Nu exista un drum mai scurt catre sfintenie; pentru fiecare pas trebuie sa facem un sacrificiu total. Asadar, este mai bine si mai sigur sa incepem de la un minimum – doar cu putin peste posibilitatile noastre firesti – si sa crestem efortul nostru putin cate putin, decat sa incercam sa sarim foarte sus la inceput si sa ne rupem cateva oase cand revenim la pamant.
Pe scurt: de la un post simbolic si nominal – postul ca obligatie si obicei – trebuie sa ne reintoarcem la adevaratul post. Sa fii limitat si smerit, dar consecvent si serios. Sa cantarim onest capacitatea noastra duhovniceasca si fizica si sa actionam ca atare – amintindu-ne, totusi, ca nu exista post fara starnirea acestei capacitati, fara a introduce in viata noastra o dovada dumnezeiasca cum ca cele cu neputinta la oameni sunt cu putinta la Dumnezeu“.

marți, 9 martie 2010



Ne răspunde Dumnezeu la rugăciuni?
Ce putem face pentru ca Dumnezeu să ne asculte rugăciunile?
Cum să ne rugăm... în aşa fel încât să ne fie ascultate rugăciunile
Ai cunoscut vreodată pe cineva care să se încreadă în Dumnezeu din toată inima? Când nu credeam în Dumnezeu, aveam o prietenă bună care se ruga adesea lui Dumnezeu. Ei bine, în fiecare săptămână îmi spunea despre o dificultate sau un lucru din viaţa ei pe care îl încredinţa în grija lui Dumnezeu. Şi, invariabil, în fiecare săptămână eram martoră la un lucru neobişnuit făcut de Dumnezeu ca răspuns la rugăciunea ei din acea săptămână. Nici nu-ţi poţi închipui cât de greu îi este unui ateu să fie nevoit să constate acest lucru săptămână de săptămână! După o vreme, nu mai merge să argumentezi că totul este o „coincidenţă”...
Dar de ce îi asculta Dumnezeu rugăciunile prietenei mele? Motivul principal: fiindcă ea avea o relaţie cu El şi voia să facă voia Lui. Şi, într-adevăr, ea asculta ce îi spunea Dumnezeu. Considera că El are dreptul de a o îndruma în viaţă şi ea chiar se bucura că aşa stau lucrurile! De aceea atunci când se ruga în legătură cu diferite lucruri, făcea ceva firesc, dată fiind legătura ei cu Dumnezeu. Venea la Dumnezeu cu toată încrederea şi-I vorbea despre nevoile, despre îngrijorările ei şi despre orice altceva se întâmpla în viaţa ei. În plus, din ceea ce citise în Biblie, se convinsese că Dumnezeu dorea ca ea să se bizuie pe El în acest mod.
Mai exact, viaţa ei demonstra ceea ce spune versetul acesta din Sfânta Scriptură: „Îndrăzneala pe care o avem la El este că dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă.”1 „Căci ochii Domnului sunt peste cei neprihăniţi, şi urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor...”2
Atunci cum se face că Dumnezeu nu ia aminte la rugăciunile tuturor oamenilor?
Poate deoarece nu toţi oamenii au o legătură personală cu El... Or fi ştiind ei că există Dumnezeu, poate chiar I se închină din când în când. Cât despre cei care nu par să primească niciodată răspuns la rugăciunile lor... probabil că lucrurile stau astfel din cauză că nu au o relaţie personală cu Dumnezeu şi, mai mult, niciodată nu au primit de la Dumnezeu iertarea completă pentru păcatele lor. Te întrebi ce legătură are una cu alta?! Îţi explic imediat. „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să v-asculte!”3
Este destul de normal să simţim această despărţire de Dumnezeu. Ce se întâmplă de obicei când oamenii încep să-L roage ceva pe Dumnezeu? Îşi încep rugăciunea astfel: „Doamne, am mare nevoie să mă ajuţi cu problema asta...” Apoi fac o pauză şi reiau: „Sunt conştient de faptul că nu sunt o persoană perfectă... că, de fapt, nu am nici un drept să Te rog acest lucru...” Iată, oamenii îşi dau seama că sunt păcătoşi... şi îşi mai dau seama că nu doar ei îşi dau seama de acest lucru, ci şi Dumnezeu! Şi atunci se gândesc: „Hei, pe cine caut eu să păcălesc?” Însă ceea ce s-ar putea să nu ştie ei... este cum pot primi de la Dumnezeu iertarea pentru toate păcatele. E posibil să nu ştie că pot începe o relaţie cu Dumnezeu şi că atunci Dumnezeu îi va auzi... Va lua aminte la rugăciunile lor.
Pe ce se bizuie rugăciunile noastre?
Mai întâi trebuie să ai o relaţie cu Dumnezeu. Închipuie-ţi că un student se duce la rectorul universităţii sale (pe care nici nu-l cunoaşte, de altfel) şi îl roagă să îl gireze pentru un împrumut bancar. Ce şanse de reuşită ar avea? ZERO. (Bine, pornim de la premiza că rectorul nu este un iresponsabil!) Dar dacă fiica rectorului şi-ar ruga tatăl s-o gireze pentru un împrumut bancar, totul s-ar rezolva. De ce? Fiindcă se cunosc şi, mai mult chiar, au o relaţie. Relaţiile pe care le avem cu ceilalţi schimbă totul.
Cum stau lucrurile cu Dumnezeu? Ei bine, când persoana respectivă este un copil al lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu o cunoaşte şi ia aminte la rugăciunile sale. Iisus a spus: „Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele şi ele Mă cunosc pe Mine... Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea.”4
Aşadar, Îl cunoşti pe Dumnezeu cu adevărat? Dar El te cunoaşte? Ai o relaţie cu El, care să îţi garanteze că ia aminte la rugăciunile tale? Sau pentru tine Dumnezeu este departe; există mai degrabă la nivel teoretic decât practic? Dacă Dumnezeu este departe de tine sau dacă nu eşti sigur(ă) că Îl cunoşti, citeşte aici cum poţi începe o relaţie cu El chiar acum: Cunoaşterea personală a lui Dumnezeu.
Precis îmi va asculta Dumnezeu rugăciunea?
Iisus Hristos le face o ofertă extrem de generoasă acelora care Îl cunosc cu adevărat şi se bizuie pe El: „Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da.”5 Sintagmele „a rămâne” în El şi „dacă rămân în voi cuvintele Mele” înseamnă să ne ducem viaţa luându-L şi pe El în calcul, bizuindu-ne pe El, ascultând ce are să ne spună. Atunci putem să-L rugăm orice dorim. Iată o altă condiţie: „Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Şi dacă ştim că ne ascultă, orice I-am cere, ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut.”6 Dumnezeu ne ascultă rugăciunile potrivit voii Sale (şi pe măsura înţelepciunii, a sfinţeniei Sale, a dragostei pe care ne-o poartă etc.).
Ştii care este punctul în care ne împotmolim? Când ne închipuim că ştim ce vrea Dumnezeu... fiindcă nouă ni se pare că un anumit lucru este foarte firesc! Noi presupunem că la fiecare rugăciune este doar un singur „răspuns” potrivit, gândindu-ne desigur că ACELA este cel dorit de Dumnezeu. Şi atunci lucrurile se complică. Noi, oamenii, nu suntem stâpâni pe timp şi nu ştim toate lucrurile. Noi deţinem doar anumite informaţii despre o situaţie şi despre efectele din viitor pe care o anumită acţiune le va avea asupra situaţiei respective. Dar Dumnezeu ne înţelege pe deplin situaţia. Numai El ştie ce efect va avea o anumită acţiune asupra vieţii noastre sau în mersul istoriei. Iar scopurile Sale s-ar putea să depăşească cu mult ideile noastre cele mai îndrăzneţe. Prin urmare, Dumnezeu nu Se va apuca să facă ceva pur şi simplu fiindcă am ajuns noi la concluzia că asta trebuie să vrea.
Ce doreşte Dumnezeu să facă pentru noi?
Aş putea umple pagini întregi cu intenţiile lui Dumnezeu în ceea ce ne priveşte. Toată Biblia ne descrie ce fel de relaţie doreşte Dumnezeu să aibă cu noi şi ce fel de viaţă vrea să ne dăruiască. Iată mai jos doar câteva exemple:
„Totuşi Domnul aşteaptă să Se milostivească de voi şi Se va scula să vă dea îndurare, căci Domnul este un Dumnezeu drept: ferice de toţi cei ce nădăjduiesc în El!”7 Ai auzit? „Domnul aşteaptă să Se milostivească de tine.” „Căile lui Dumnezeu sunt desăvârşite... El este un scut pentru toţi cei ce aleargă la El.”8 Domnul iubeşte pe cei ce se tem de El, pe cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui.”9
Şi totuşi, cea mai mare dovadă de dragoste şi de devotament pe care ne-a arătat-o Dumnezeu este aceasta, descrisă de Iisus: „Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi”10 - adică exact ceea ce a făcut Isus pentru noi. Şi atunci: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?”11
De ce unele rugăciuni nu sunt „ascultate”?
Unii oameni se îmbolnăvesc şi chiar mor; alţii au probleme financiare; alţii se pot confrunta cu diferite alte dificultăţi. Ce se poate face atunci?
Dumnezeu ne spune să ne lăsăm grijile în seama Sa. Chiar şi când o situaţie rămâne apăsătoare: „Aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi.”12 Chiar dacă situaţia pare scăpată de sub control, totuşi nu este... Chiar atunci când lumea întreagă pare să se prăbuşească, Dumnezeu ne poate ajuta să rămânem în picioare. În acele clipe omul poate fi foarte recunoscător că Îl cunoaşte pe Dumnezeu.
„Domnul este aproape. Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Iisus.”13 Soluţiile, rezolvările pe care le poate găsi Dumnezeu la problema respectivă depăşesc cu mult tot ce am crede noi că este cu putinţă. Probabil că orice persoană care-L urmează cu adevărat pe Hristos ar putea da exemple de acest gen din viaţa sa. Însă chiar dacă situaţia nu se îmbunătăţeşte, în ciuda problemelor cu care ne confruntăm, Dumnezeu ne poate da pace. Iisus Hristos a spus: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.”14
În această clipă (când situaţia este încă încâlcită), Dumnezeu ne cere să ne încredem în El în continuare - să „umblăm prin credinţă, nu prin vedere”, după cum spune Biblia. Dar nu este vorba de credinţă oarbă. Ci este vorba că ne bizuim pe caracterul lui Dumnezeu. Maşina care merge pe un pod solid se sprijină în totalitate pe soliditatea podului; nu contează ce crede şoferul, ce gândeşte sau ce discută cu pasagerul de lângă el. Maşina ajunge în siguranţă la celălalt capăt al podului datorită solidităţii podului, în care şoferul a ales să creadă de la bun început.
În mod asemănător Dumnezeu ne cere să ne încredem în integritatea şi în caracterul Său... în îndurarea, în dragostea, în înţelepciunea Sa. El spune: „Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea.”15 „Popoare, în orice vreme, încredeţi-vă în El, vărsaţi-vă inimile înaintea Lui! Dumnezeu este adăpostul nostru.”16
În concluzie... Cum să ne rugăm
Dumnezeu ascultă rugăciunile copiilor Săi (adică ale acelora care L-au primit în viaţa lor şi caută să-L urmeze). El ne roagă să aducem în rugăciune orice ne preocupă şi El se va ocupa de problema respectivă cât mai bine, potrivit voii Sale. Când ne confruntăm cu dificultăţi, trebuie să ne aruncăm îngrijorările asupra Sa şi vom primi pace de la El, în ciuda situaţiei neprielnice. Credinţa şi nădejdea noastră se bizuie pe caracterul lui Dumnezeu: cu cât Îl cunoaştem mai bine, cu atât ne putem încrede mai mult în El.
Dacă doreşti detalii despre caracterul lui Dumnezeu, te rog să citeşti articolul „Cine este Dumnezeu?” sau alte articole de pe acest site. Motivul pentru care ne rugăm este acela că ne încredem în caracterul lui Dumnezeu. Iar prima rugăciune la care ia aminte Dumnezeu este rugăciunea prin care începi o relaţie cu El.
Articol de Marilyn Adamson
(1) 1 Ioan 5:14 (2) 1 Peter 3:12 (3) Isaia 59:1,2 (4) Evanghelia după Ioan 10:14,27-28 (5) Evanghelia după Ioan 15:7 (6) 1 Ioan 5:14,15 (7) Isaia 30:18 (8) Psalmul 18:30 (9) Psalmul 147:11 (10) Evanghelia după Ioan 15:13 (11) Epistola către Romani 8:31, 32 (12) 1 Petru 5:7 (13) Epistola către Filipeni 4:5-7 (14) Evanghelia după Ioan 14:27 (15) Ieremia 31:3 (rsv) (16) Psalmul 62:8
Trimite această pagină unui prieten
Cum să începi o relaţie cu Dumnezeu