Postul fara rugaciune nu ne apropie de Dumnezeu
Buna este rugaciunea, le spunea Arhanghelul Rafail lui Tobie si lui Tobit, cu post si cu milostenie si cu dreptate (Tob. 12, 3). Mare bine este un asemenea post! El este bun pentru pacatosi, fiind singura usa prin care se iese din starea trupeasca, prin care se intra in mantuitoarea pajiste a...

Cuviosul Paisie Aghioritul

Viaţa de familie
(fragmente)


Tinerii în fata celor două căi ale vieţii

Este bine ca tinerii care se gândesc la monahism să cunoască faptul că misiunea monahului este foarte mare; trebuie să devină înger. În cealaltă viaţă, în cer, vom trăi ca îngerii, a spus Hristos saducheilor. De aceea unii tineri cu multă mărime de suflet devin monahi şi încep să trăiască viaţă îngerească încă din această viaţă.

Dar să nu creadă cineva că toţi cei care merg la mănăstire se şi mântuiesc, numai datorită faptului că au devenit monahi. Fiecare om va da socoteală lui Dumnezeu dacă şi-a sfinţit viaţa pe care şi-a ales-o. Peste tot este trebuinţă de mărime de suflet. Dum­nezeu nu face oameni procopsiţi sau neprocopsiţi, dar cel care nu are mărime de suflet, neprocopsit va rămâne orice viaţă şi-ar alege. În timp ce acela care are mărime de suflet se procopseşte oriunde s-ar afla, deoarece harul dumnezeiesc se află cu el. Există oameni căsătoriţi care trăiesc foarte virtuos şi astfel se sfinţesc. Dacă un familist îl iubeşte pe Dumnezeu şi este atras de dragostea Lui, poate dobândi o mare sporire duhovnicească. Iar odată cu aceasta îşi înzestrează copiii cu virtuţi, creând astfel o familie bună, pentru care va lua îndoită răsplată de la Dum­nezeu.

De aceea fiecare tânăr trebuie să aibă drept scop să se nevoiască cu mărime de suflet, astfel încât să-şi sfinţească viaţa pe care o va alege. Vrea căsătorie? Să se căsătorească, dar să se nevoiască pentru a deveni un bun familist şi să trăiască în sfinţenie. Vrea mo­nahism? Să se facă monah, dar să se nevoiască pen­tru a deveni un călugăr bun. Fiecare să-şi măsoare pu­terile sale, să vadă ce poate face şi, potrivit cu ele să înainteze pe una din cele două căi.

- Părinte, neliniştea unui tânăr pentru aflarea ros­tului său în viaţă se datorează necredinţei?
- Nu întotdeauna. Adeseori tinerii care se intere­sează cum să se aranjeze mai bine, dar să se afle şi aproape de Dumnezeu, se neliniştesc pentru rostul lor în viaţă. Iar lucrul acesta dovedeşte sănătatea lor duhovnicească. A nu se gândi şi a nu se nelinişti un tânăr pentru aflarea rostului său, este dovada unui om indiferent, şi prin urmare unul ca acesta este un neprocopsit. Numai că cei care se neliniştesc pentru aflarea rostului lor trebuie să ia aminte ca neliniştea lor să nu depăşească limita, pentru că diavolul încearcă să o exagereze, să facă din ea un stres, ca astfel să le tină mintea într-o continuă zăpăceală.

Tinerii trebuie să se încreadă în Dumnezeu pentru a se linişti, deoarece Bunul Dumnezeu ca un Părinte iubitor acţionează acolo unde noi, omeneşte, nu putem face nimic. Pentru a reuşi în ceea ce vor, trebuie să facă o curăţenie generală înlăuntrul lor şi să pună lucrurile în rânduială. Dacă există o dispoziţie lăuntrică bună, atunci ajută Dumnezeu şi încet-încet se vor lămuri care viaţă este pentru ei, cea de căsătorie sau cea de feciorie în mănăstire, şi astfel vor afla odihnă.

Părinţii, duhovnicii, dascălii trebuie să-i ajute pe tineri să-şi aleagă viaţa pe care sunt în măsură să o ducă şi să-şi urmeze chemarea lor adevărată, fără să-i influenţeze sau să le înăbuşe chemarea lor. Sincer mă voi bucura pentru orice fel de viaţă va alege un tânăr pe care îl cunosc şi totdeauna voi avea acelaşi interes pentru mântuirea sufletului său, numai acesta să fie alături de Hristos, în sânul Bisericii. Îl voi simţi ca pe fratele meu, pentru că va fi un fiu al maicii noastre, Biserica.

Nu avem dreptul să-i silim pe ceilalţi căci dacă vor, se vor sili ei înşişi - ci numai pe noi înşine, dar şi atunci numai cu discernământ. Până acum, eu nu am spus nici unui tânăr să se căsăto­rească sau să se facă călugăr. Celor care mă întreabă le spun: "Să faci ceea ce te odihneşte duhovniceşte, numai să fii alături de Hristos". Şi dacă îmi va spune că nu simte odihnă în lume, numai atunci îi voi vorbi despre monahism, ca să-l ajut să-şi afle drumul său.

În ambele feluri de viaţă există amărăciuni, însă atunci când te afli lângă Dumnezeu, le îndulceşte dulcele Iisus.

- Părinte, astăzi, însă, trăim ani grei şi de aceea unii tineri şovăiesc să-şi facă familie.
- Nu. Această gândire a lor nu este corectă. Dacă există încredere în Hristos, nu au nimic de care să se teamă. Anii prigoanelor nu erau grei? Oare atunci creştinii au încetat să-şi mai întemeieze familii? Câţi mucenici nu avem care au mărturisit împreună cu femeile şi copiii lor!

Eu întotdeauna spun cu tărie ca tânărul, înainte de căsătorie, să încerce să trăiască cât mai duhovniceşte, şi să-şi păstreze curăţia, care îi asigură o îndoită sănătate. Viaţa duhovnicească este condiţia de bază pentru orice fel de viaţă ar urma cineva. Lumea a devenit ca un ogor cu grâu, care începe să dea în spic, dar în care intră porcii sălbatici şi îl calcă în picioare. Iar acum arată ca o amestecătură de iarbă, noroi şi spice, culcată la pământ şi numai ici-colo, în vreo mar­gine există şi câte un spic în picioare.

Cu cât mai multă lucrare duhovnicească face cine­va în anii copilăriei sale, cu atât mai uşoare îi vor fi toate mai târziu, orice fel de viaţă ar alege. Cu cât se va înarma şi pregăti mai bine înainte de luptă, cu atât mai uşor îi va fi în război, atunci când vor cădea gloanţe în jurul lui sau va fi bombardat. Până va veni vremea ca o tânără să hotărască dacă va deveni mo­nahie sau mamă bună, absolut necesară îi este viaţa curată. De aceea să încerce, cât poate mai mult, să progreseze în studiile ei. Dacă va lua aminte la ochii şi urechile ei şi va alunga gândurile cele necurate, mai târziu va avea mai puţine de aruncat. Iar un tânăr, atunci când întâlneşte o fată bună, să încerce să pună gândul cel bun şi să o considere ca o icoană vie a unei sfinte. Sau, dacă întâlneşte o fată ce a apucat pe un drum rău, să o vadă ca pe sora lui şi să-i pară rău de ea, aşa cum i-ar părea rău de sora sa dacă ar ajunge şi ea tot astfel, căci toţi suntem fiii lui Adam.

Μεθ ημών ο Θεός - Kabarnos

Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieste-ma pe mine pacatosul/pacatoasa si pe toata lumea Ta !

Este vremea muceniciei!

Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi!


parintele-iustin

Iubiţi fii ortodocşi ai acestui neam

Cu multă durere şi îngrijorare vin să vă adresez aceste cuvinte, pentru care mă simt dator în faţa lui Dumnezeu şi conştiinţa şi inima nu mă lasă să trec nepăsător pe lângă acest val primejdios care s-a ridicat să înghită toată suflarea omenească, chiar şi pe cei aleşi, de este cu putinţă. Nu în calitatea mea de biet monah, ascuns într-un vârf de munte, era să vă aduc la cunoştinţă aceste pericole ce se ivesc asupra Bisericii lui Hristos, în primul rând, ci a arhipăstorilor, mai marii acestei Biserici. Dar dacă ei trec aceste lucruri sub tăcere, având preocupări mai de seamă decât are acest popor, eu nu pot să trec cu vederea glasul vostru, al celor care aţi rămas credincioşi cuvântului Evangheliei lui Hristos, aţi aşteptat şi mi-aţi cerut cuvântul în privinţa acestor realităţi dureroase în care ne aflăm.

De aceea, fiii mei, vin şi vă spun că a sosit ceasul să-L preaslăvim pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, singurul Dumnezeu adevărat. Nu credeam că voi trăi să văd şi eu începutul acestor vremuri de durere, apocaliptice – dar iată că mânia lui Dumnezeu a venit mai degrabă asupra noastră, pentru toate păcatele şi fărădelegile pe care le-am săvârşit. Şi văd cum bieţii oameni nu sunt pregătiţi să facă faţă acestor capcane ale vrăjmaşului, a cărui nouă lucrare acum este să pecetluiască sufletele voastre cu semnul Fiarei – 666. Toţi am citit Apocalipsa şi înfricoşătoarea profeţie – scrisă cu 2000 de ani în urmă: „Şi ea(fiara) îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei”(Apoc. 13:16-17).

Vremea în care ne aflăm acum este premergătoare acestei profeţii. Prin lege, prin ordonanţă de guvern, românii sunt obligaţi să se încadreze într-un plan de urmărire şi supraveghere la nivel naţional şi mondial, proiect care le răpeşte de fapt oamenilor libertatea. Românilor li se cere să-şi pună pe paşapoartele, permisele auto şi orice alt act personal cipul biometric ce conţine amprenta digitală, imaginea facială, şi toate datele personale. Poate pentru mulţi dintre dumneavoastră acest cip pare un lucru nesemnificativ, dar în spatele acestui sistem de însemnare a oamenilor, de codare şi stocare a datelor de identificare se ascunde o întreagă dictatură, un întreg plan demonic, prin care de bună voie îţi vinzi sufletul diavolului. Însemnarea oamenilor, ca pe vite, este primul pas al unor alte măsuri luate pentru controlul absolut al fiinţei umane. Dragii mei, după cum proorocesc Sfinţii Părinţi, primirea acestui semn este lepădarea noastră de credinţă. Să nu credeţi că putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Nu, dragii mei, nu primiţi acest însemn diavolesc care vă răpeşte ceea ce vă aparţine prin moştenire de la Dumnezeu, dreptul la identitate, dreptul la unicitate şi originalitate, al fiecărei fiinţe umane! Trebuie să vă apăraţi acest drept de la Dumnezeu, chiar de ar fi să plătiţi cu preţul vieţii voastre. În zadar câştigaţi cele ale lumii, dacă vă pierdeţi sufletele voastre şi ale copiilor voştri, pentru că Sfinţii Apostoli ne spun clar „se cuvine să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni”.

De aceea vă spun: este vremea muceniciei! După părerea mea ne aflăm în vremurile în care singura cale de mântuire este mucenicia. De-abia acuma este momentul să mărturisim cu propria noastră viaţă, până acum ar fi fost o risipă de energie. Din păcate noi nu avem un tineret ortodox la fel de riguros ca cel al grecilor, al nostru este mai evlavios, ce-i drept, dar şi mai lipsit de vlagă şi de reacţie. Se ştie foarte bine cât de curajos au reacţionat grecii dar şi sârbii, când au protestat împotriva acestor cipuri şi a sistemului însemnării şi controlului total al identităţii. Tinerii lor au fost formaţi de mici în duhul acesta patristic, atât în familiile cât şi în şcolile lor – ei au noţiuni de Vechiul Testament, de Noul Testament; din tată-n fiu s-a predat această tradiţie patristică. De pe timpul comunismului încoace noi am dovedit că rămânem constanţi slugi altora, uitând de curajul şi demnitatea românilor de altădată. Toate popoarele vecine au încercat să scape de comunism, să-şi impună cumva neatârnarea – şi au reuşit într-o măsură oarecare. Dar România, care a fost cel mai crunt lovită de fiara comunistă, al cărei popor a îndurat cele mai cumplite crime şi decimări în lagăre şi deportări, a ajuns astăzi putregai. La noi în biserică situaţia este destul de anevoioasă deoarece credincioşii nu sunt destul de informaţi cu privire la aceste provocări ale lumii de azi. La noi, bietul român, dacă îl măguleşti un pic, nu mai ţine cont de nici o normă evanghelică. El este vinovat numai prin neştiinţă deoarece dacă el n-are câtuşi de puţine cunoştinţe de la biserică, de la şcoală, din familie, din societate – ignoranţa e cuceritoare. Pentru că el are un text în capul lui: „supuneţi-vă mai marilor voştri”; la el trebuie să meargă textul. Păi, pe noi nu ne acuzau în puşcărie, folosindu-se cu viclenie de textul scripturistic, aşa cum fac şi sectarii?– „Voi aţi fost încăpăţânaţi măi, voi aţi fost răzvrătiţi, n-aţi ascultat de cuvântul Evangheliei – păi, ce creştini mai sunteţi voi? Voi vă pierdeţi viaţa zadarnic”. Aşa încercau să ne reeduce comuniştii roşii de atunci, şi tot astfel fac acum cu poporul nostru comuniştii de azi îmbrăcaţi cu haine albe.

Se vrea şi se încearcă o desfiinţare a sacrului prin relativizarea valorilor fundamentale, a adevărului de credinţă prin ecumenicitate, se vrea înregimentarea şi uniformizarea pe model ateist a copiilor noştri. Dacă îi spui acum unui cetăţean care are cinci copii în casă – „Măi, nu mai lua buletinul sau paşaportul” – păi el nu înţelege. „Păi, părinte, eu ce le mai dau de mâncare”? Şi-l pui în faţa acestei situaţii grele. Suntem noi dispuşi ca Brâncoveanu de altădată să facem sfinţi din copiii noştri? Nu suntem pregătiţi. Şi atunci cine poartă toată această vină? Nu noi, biserica? Nu noi, mănăstirile, care suntem în faţa altarului avem datoria să spunem oamenilor adevărul şi să-i prevenim la ceea ce-i aşteaptă pe mâine? Dar în protopopiate nici vorbă să se pună o astfel de problemă, eşti respins, eşti catalogat naiv şi depăşit – ba chiar mai face şi glume pe seama ta. Deci dacă preotul nu are habar de lucrurile acestea, atunci ce să mai spui de bietul credincios care săracu’ de-abia deschide Biblia de două trei ori pe an, sau doar o dată-n viaţă? Vina este de partea tuturor celor ce răspund de educaţia şi formarea acestui popor – de la învăţători, profesori până la preoţi şi miniştri.

Vă cer, aşadar, în numele Mîntuitorului Hristos, Care a spus „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 11: 32-33), să cereţi autorităţilor române să abroge (anuleze) legile care permit îndosarierea şi urmărirea electronică a creştinilor, renunţarea la libertatea cu care ne-am născut.

Dar o să primim plata păcatelor noastre, moartea, osânda noastră, care să nu fie, ferească Dumnezeu, de răscumpărat. Pentru că Hristos Şi-a vărsat sângele o dată pentru tine. Ei bine, poporul acesta, prin fruntaşii săi, s-a ticăloşit până la culme, prin trădarea tradiţiilor şi credinţei strămoşeşti. Iar noi am refuzat această răscumpărare prin neprezentarea acestor adevăruri scripturistice; am fost deseori absenţi din fruntea micii oştiri a Adevărului.

Să rezidim neamul acesta! Dar nu vom putea izbândi lucrul acesta dacă nu ne vom rezidi fiecare în parte sufletele noastre. Să ne pocăim şi să ne punem cenuşă în cap, ca să ne dea Domnul harul şi puterea de a primi mucenicia. Va trebui să creăm mici fortăreţe, mici cetăţui de supravieţuire, la sate, acolo unde mai sunt încă oameni care pricep şi îşi amintesc Rânduiala, unde să avem pământul nostru, şcoala noastră – în care să ne creştem copiii în duhul aceasta ortodox, să avem spitalele şi moaşele noastre. Copiii încă de la naştere trebuie protejaţi – pentru că, după cum vedeţi, vor să implanteze acest cip pruncului la naştere.

Fiecare este dator să-şi mântuiască sufletul. Fiecare să se intereseze şi să vadă că ne aflăm în faţa unui moment de cumpănă în care ai de ales: să-ţi pierzi sufletul sau să-ţi salvezi sufletul. Cel care nu s-a interesat până acum, nu e târziu încă să afle şi să se dumirească.
Acum e timpul jertfei !!!
Prin vorbărie şi prin conferinţe nu mai facem nimic.

Să te duci, române drag, fără frică, direct spre vârful sabiei, ca străbunii noştri cei viteji, să te duci ca o torpilă japoneză, să mori în braţe cu vrăjmaşul! Acum suntem exact ca în arena romană cu fiare sălbatice – stai aici în mijlocul arenei şi aştepţi, ca şi creştinii de odinioară, să dea drumul la lei. Aşteptaţi să fiţi sfâşiaţi, rupţi, altă scăpare nu mai e! Lupta este deschisă. Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi! Aşa cum a început creştinismul, aşa va şi sfârşi – în dureri şi în suferinţă. Pecetluiţi creştinismul cu mucenicia voastră!

Iubiţi fraţi întru cinul îngeresc şi întru slujirea preoţiei, fac un apel către frăţiile voastre să întăriţi acest text cu semnătura proprie, în numele mănăstirii şi parohiei pe care o păstoriţi.

Mănăstirea Petru Vodă, 14 Ianuarie 2009

Cuvioşii Mucenici ucişi în Sinai şi Raith

Arhimandritul Justin Pârvu

Noua Marturisire de Credinta impotriva ecumenismului
June 7, 2009 11:20 pm laurentiu Despre ecumenism


În luna Aprilie 2009, la o sinaxă bisericească ţinută în oraşul grecesc Volos, s’a alcătuit următoarea “Mărturisire de credinţă” împotriva ecumenismului, după modelul acelor mărturisiri de credinţă din trecut pe care Biserica le-a dat atunci când s-a confruntat cu o erezie.

Până acum (la începutul lunii Iunie), Mărturisirea a fost iscălită de 4 mitropoliţi, 39 de egumeni, stareţi, ieromonahi şi monahi din Sfântul Munte, 11 egumeni, 9 arhimandriţi, 9 protoierei, 11 preoţi parohi şi 22 de intelectuali (teologi, profesori etc.) greci. Lista actualizată de semnături poate fi urmărită aici: http://www.impantokratoros.gr/ABF82395.el.aspx

P.S. Circulă de câteva zile pe internet o altă versiune a acestui text. Fără să caute a o defăima sau să aibe pretenţia că e mai bună, traducerea de faţă, realizată independent, încearcă să redea textul Mărturisirii mai potrivit graiului bisericesc.

***

MĂRTURISIRE DE CREDINŢĂ

împotriva ecumenismului



Dată la Sinaxa dreptslăvitorilor preoţi şi monahi din Volos (Grecia) în Aprilie 2009



Cei dintre noi care, prin harul lui Dumnezeu, am crescut în dogmele cele bine-cinstitoare şi urmăm întru toate Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolicească, credem că:

Singura cale de mântuire a oamenilor[1] este credinţa în Sfânta Treime, în lucrarea şi învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, ce rămân în Trupul Său, Sfânta Biserică. Hristos este singura şi adevărata Lumină[2]; nu sânt alte lumini care să ne lumineze, nici alte nume care să ne mântuiască: „Şi nu este întru nimeni altul mântuirea, căci nu este subt cer nici un alt nume dat între oameni, întru carele trebuie să ne mântuim noi.”[3] Toate celelalte credinţe, toate religiile care nesocotesc şi nu mărturisesc că Hristos „au venit în trup”[4] sânt plăsmuiri omeneşti şi lucrări ale Diavolului,[5] care nu duc la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi naşterea din nou prin dumnezeiescul Botez, ci îi înşală pe oameni şi îi duc la pieire. Fiind Creştini ce credem în Sfânta Treime, nu avem acelaşi Dumnezeu cu orice altă credinţă, nici măcar cu aşa-zisele religii monotheiste, Iudaismul şi Mahomedanismul, care nu cred în Sfânta Treime.

De două mii de ani, Biserica cea întemeiată de Hristos şi călăuzită de Sfântul Duh a rămas tare şi neclintită în mântuitorul adevăr învăţat de Hristos, predanisit de Sfinţii Apostoli şi păzit de Sfinţii Părinţi. Ea nu s’a plecat sub cumplitele prigoane ale Iudeilor, mai întâi, şi mai apoi ale idolatrilor, din întâiile trei veacuri; a adus o mulţime de mucenici şi a ieşit biruitoare, dovedindu-şi astfel obârşia dumnezeiască. După cum minunat a spus Sfântul Ioan Gură-de-Aur: „Nimic nu e mai puternic ca Biserica… dacă te lupţi cu un om, biruieşti sau eşti biruit; de te lupţi însă împotriva Bisericii, nu-i cu putinţă să câştigi, căci Dumnezeu e mai tare decât toate.”[6]

După încetarea prigoanelor şi biruinţa Bisericii asupra vrăjmaşilor săi din afară – adică asupra Iudeilor şi idolatrilor – vrăjmaşii din lăuntru ai Bisericii au început să se înmulţească şi să se întărească. O felurime de erezii s’au ivit, căutând să supună şi să măsluiască credinţa înmânată, încât credincioşii să se zăpăcească şi credinţa lor în Evanghelie şi predanii să slăbească. Arătând starea de fapt din Biserică ce ţinea de peste patruzeci de ani – chiar şi administrativ – pricinuită de erezia lui Arie, Marele Vasilie spunea: „Dogmele Părinţilor s’au nesocotit cu totul, apostoleştile predanii s’au vestejit, născocirile celor noi se urmează în biserici; pentru aceasta, oamenii s’au făcut cuvântători meşteşugiţi în loc să fie cuvântători-de-Dumnezeu; înţelepciunea lumii pare să dea la o parte lauda în Cruce. Păstorii sânt izgoniţi şi în locul lor se pun lupi grei, care sfâşie turma lui Hristos.”[7]

Ce s’a întâmplat cu vrăjmaşii din afară – religiile – s’a întâmplat şi cu cei din lăuntru – ereziile. Prin mari şi luminaţi Sfinţi Părinţi, Biserica a lămurit şi a întărit credinţa dreptslăvitoare, prin hotărârile Sinoadelor Locale şi Ecumenice în privinţa anumitor învăţături îndoielnice, cu împreună-glăsuirea Părinţilor (consensus Patrum) în toate cele ale credinţei. Sântem, aşadar, în afara primejdiei de a greşi când urmăm Sfinţilor Părinţi şi nu mutăm hotarele pe care ei le-au aşezat. Cuvintele „urmând Sfinţilor Părinţilor noştri” şi „neschimbând hotarele aşezate de Părinţii noştri” se fac o linie dreaptă, neclintită, şi o chezăşie pentru credinţa şi felul dreptslăvitor de viaţă. Astfel, poziţiile de căpătâi ale Mărturisirii noastre sânt următoarele:

1. Ţinem, fără schimbare şi fără clintire, toate cele statornicite de Sinoade şi de Părinţi. Primim toate cele primite de aceştia şi osândim toate cele osândite de aceştia; încă, ne ferim de părtăşia cu cei ce înnoiesc în cele ale credinţei. Nici nu adăugăm, nici nu înlăturăm vreo învăţătură, nici nu o schimbăm. Aşa cum de-Dumnezeu-purtătorul Sfânt Ignatie al Antiohiei scria în epistolia sa către Sfântul Policarp al Smirnei: „Oricine grăieşte împotriva celor ce s’au hotărât – chiar de ar fi vrednic crezării, chiar de ar posti, chiar de s’ar păzi în feciorie, chiar de ar face semne, să îţi fie ca un lup în blană de oaie, ce caută stricarea oilor.” Sfântul Ioan Gură-de-Aur, tâlcuind cuvintele Apostolului Pavel „oricine va binevesti vouă afară de ceea ce aţi luat, anáthema să fie,” observă că Apostolul „n’a zis «de vă va vesti ceva potrivnic» sau «de va răsturna toate», ci «chiar de vă va binevesti şi cel mai mic lucru care nu vi s’a predanisit, chiar de vi-l va şopti doar, anathema să fie».”[8] Cel de-al Şaptelea Sinod Ecumenic, vestind clerului Constantinopolei hotărârile sale împotriva iconoclaştilor, scria: „Am urmat predaniei Bisericii Soborniceşti, şi n’am făcut nici o înlăturare sau prisosinţă, ci, învăţaţi fiind în chip apostolicesc, ţinem predaniile ce le-am primit, cinstind şi primind toate cele primite de Sfânta Biserică Sobornicească din anii cei dintâi, nescrise şi scrise… căci adevărata şi dreapta judecată a Bisericii nu îngăduie înnoiri în lăuntrul său, nici încercări de a înlătura ceva. Urmând, aşadar, legile Părinţilor noştri, primind harul Duhului celui Unul, am păzit după cuviinţă, fără înnoiri sau scăderi, toate cele ale Bisericii.”[9]

Împreună cu Sfinţii Părinţi şi Sfintele Sinoade, şi noi lepădăm şi anathematizăm toate ereziile ivite de-a lungul istoriei Bisericii. Din vechile erezii care au dăinuit până astăzi, osândim Arianismul (ce dăinuieşte în mincinoşii Martori ai lui Iehova) şi Monofizitismul – forma extremă a lui Evtíhie şi cea mai moderată a lui Sevír şi Dioscór – potrivit hotărârilor celui de-al Patrulea Sinod Ecumenic de la Halkidón (Calcedon) şi hristologiei marilor Sfinţi Părinţi şi Dascăli precum Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Ioan Damaschin, Marele Fotie şi din cântările noastre liturgice.

2. Proclamăm că Papismul este pântecele ereziilor şi rătăcirilor. Învăţătura lui „Filioque” – adică purcederea Sfântului Duh şi de la Fiul – este potrivnică tuturor celor învăţate despre Sfântul Duh de Însuşi Hristos. Întreaga ceată a Părinţilor, în Sinoade şi în parte, socoteşte Papismul o erezie deoarece, în afară de Filioque, a zămislit o sumedenie de alte rătăciri, precum întâietatea (primatul) şi negreşelnicia (infailibilitatea) Papei, azimile (pâinea nedospită), focul curăţitor (Purgatoriul), neprihănita zămislire (imaculata concepţie) a Născătoarei-de-Dumnezeu, harul zidit (graţia creată), cumpărarea iertării (indulgenţele)… a schimbat aproape toate învăţăturile şi obiceiurile în privinţa botezului, mirungerii, dumnezeieştii împărtăşiri şi a celorlalte Taine, şi a prefăcut Biserica într’un stat secular.

Papismul din zilele noastre s’a abătut şi mai mult decât Papismul medieval de la învăţătura Bisericii, până într’acolo că a ajuns să nu mai aibă nici o legătură cu vechea Biserică Apuseană. A adus o puzderie de noi exagerări în „Mariologia” sa, precum învăţătura că Născătoarea-de-Dumnezeu este împreună-răscumpărătoare (coredemptrix) a neamului omenesc. A întărit „Mişcarea harismatică” a grupurilor Penticostale (aşa-zis adunate în Duh). A primit alte înnoiri aduse dumnezeieştii închinări, precum dansuri şi instrumente muzicale. A scurtat şi, în esenţă, a distrus Dumnezeiasca Liturghie. În ce priveşte ecumenismul, a pus temeliile unei pan-religii la Conciliul al Doilea de la Vatican, prin recunoaşterea „vieţii duhovniceşti” a oamenilor de alte credinţe. Minimalismul dogmatic a dus la o înmicşorare a cerinţelor etice, plecând de la legătura dintre dogmă şi etică (morală), ale cărei urmări sânt căderile etice ale unor clerici de frunte şi creşterea abaterilor etice, precum homosexualitatea şi pedofilia, în rândul clericilor.[10] Continuând susţinerea „Uniei” – acea caricatură de Orthodoxie, cu care îi înşală şi atrage pe credincioşi – Papismul zădărniceşte dialogul şi îşi contrazice aşa-zisa dorinţă sinceră de unire.

Îndeobşte vorbind, în Papism s’a petrecut o schimbare adâncă şi o întoarcere spre Protestantism după Conciliul al Doilea de la Vatican, ajungându-se chiar la înfierea feluritor mişcări „duhovniceşti” ale „Noului Veac” („New Age”).

Potrivit Sfântului Simeon al Thessalonicului, Mistagogul, Papismul a pricinuit mai multă vătămare Bisericii decât toate ereziile şi schismele la un loc. Noi, Dreptslăvitorii, avem părtăşie cu Papii de dinaintea Schismei şi îi pomenim pe mulţi ca sfinţi. Papii de după Schismă sânt eretici; au încetat să mai fie urmaşi ai Scaunului Romei; nu mai au succesiune apostolească, deoarece nu mai au credinţa Apostolilor şi a Părinţilor. Pentru aceasta, cu fiecare astfel de Papă, „nu doar că nu avem părtăşie, ci îl şi numim eretic.” Din pricina hulei lor împotriva Sfântului Duh, prin învăţătura lui Filioque, au pierdut Sfântul Duh şi, astfel, toate ale lor sânt lipsite de har. Nici una din Tainele lor nu este lucrătoare, după Sfântul Simeon. „Înnoitorii, dară, hulesc şi se depărtează cu totul de Duh, hulind împotriva Duhului Sfânt, prin urmare toate ale lor sânt fără har, încât au siluit şi au înjosit harul Duhului… de aceea Sfântul Duh nu este printre ei şi nu este nimic duhovnicesc la ei, căci toate ale lor sânt noi şi stricate şi protivnice dumnezeieştii predanii.”[11]

3. Aceleaşi lucruri se aplică într’o măsură şi mai mare Protestantismului, care, ca odraslă a Papismului, a moştenit multe erezii, dar a şi adăugat mult mai multe. A lepădat predania, primind doar Sfânta Scriptură (Sola Scriptura), pe care o şi tâlcuieşte greşit; a desfiinţat preoţia ca un har tainic aparte, precum şi cinstirea Sfinţilor şi a icoanelor; a defăimat-o pe Preasfânta Maică Născătoare-de-Dumnezeu; a lepădat monahismul; dintre Sfintele Taine, primeşte doar botezul şi dumnezeiasca împărtăşire, dar schimbând învăţătura şi obiceiul Bisericii în ce le priveşte; învaţă deplina înainte-rânduire (predestinarea) (Calvinismul) şi îndreptăţirea doar prin credinţă. Şi încă, latura mai „progresistă” a adus preoţia femeilor şi căsătoria homosexualilor – ce sânt primiţi chiar şi la preoţie. Însă, mai presus de toate, duce lipsă de eclesiologie, căci înţelesul de Biserică potrivit Predaniei Dreptslăvitoare nu există la ei.

4. Singura cale prin care părtăşia noastră cu ereticii poate fi refăcută este dacă aceştia se vor lepăda de rătăcirile lor şi se vor pocăi, ca să poată fi o adevărată unire şi pace: o unire în Adevăr, şi nu în rătăcire şi erezie. Pentru aducerea ereticilor în Biserică, scumpătatea canonică cere ca aceştia să fie primiţi prin botez. „Botezul” lor de dinainte, săvârşit în afara Bisericii fără întreita afundare şi ridicare a omului ce se botează în apă anume sfinţită, săvârşit de un preot neorthodox, nu este nicidecum un botez. Lipseşte harul Sfântului Duh (Care nu rămâne în schisme şi erezii) şi, pentru aceasta, nu avem nimic care să ne unească laolaltă, după cum arată Marele Vasilie: „Cât despre cei ce s’au depărtat de Biserică, aceştia nu mai au harul Sfântul Duh asupra lor, căci curgerea sa a încetat pentru cei ce au încetat a avea urmarea (apostolicească)… Cât despre cei ce s’au rupt, care acum au ajuns mireni, nu mai au putere nici să boteze, nici să hirotonească prin punerea mâinilor, fiind de acum neputincioşi să dea harul Sfântului Duh, din care au căzut.”[12]

De aceea, noua încercare a ecumeniştilor de a ne face să credem că avem acelaşi botez cu ereticii este neîntemeiată şi şubredă, ca şi afirmaţia că prin această inexistentă unime de botez se poate susţine unimea Bisericii, despre care se zice că ar fi oriunde este botez.[13] Omul intră însă în Biserică şi se face mădular al ei nu prin orice botez, ci doar prin acel un singur botez, săvârşit întocmai pretutindeni şi de preoţi ce au preoţia Bisericii.

5. Câtă vreme ereticii vor stărui în rătăcirea lor, ne vom feri de părtăşia cu dânşii, îndeosebi la rugăciuni împreună. Sfintele canoane, în întregime, opresc nu doar împreună-slujirea şi rugăciunea laolaltă în biserici (cu ereticii), ci chiar şi rugăciunile împreună în locuri osebite de biserici. Poziţia neîngăduitoare a Bisericii faţă de eretici izvorăşte din dragoste adevărată şi grijă nemincinoasă pentru mântuirea lor, şi din grijă pastorală ca turma credincioşilor să nu fie cuprinsă de erezii. Tot cel ce iubeşte, vădeşte adevărul şi nu lasă pe celălalt în minciună; altminteri, orice dragoste şi înţelegere cu el ar fi doar măsluită şi mincinoasă. Sânt războaie bune şi păci rele. „…căci mai vrednic de laudă e un război decât o pace care ne desparte de Dumnezeu,” spune Sfântul Grigorie de-Dumnezeu-Cuvântătorul.[14] Iar Sfântul Ioan Gură-de-Aur ne povăţuieşte: „De vei vedea defăimată buna-cinstire, să nu alegi împăcarea în locul adevărului, ci să stai neclintit până la moarte… fără să trădezi nicicum adevărul.” Iar în alt loc, ne povăţuieşte cu tărie: „Să nu recunoşti nici o dogmă în afara celor legiuite, sub chipul dragostei.”[15] Această poziţie a Părinţilor a fost ţinută şi de marele apărător şi mărturisitor al credinţei dreptslăvitoare împotriva Latinilor, Sfântul Marcu al Efesului, care îşi încheia mărturisirea sa de credinţă de la Florenţa cu următoarele cuvinte: „Toţi dascălii Bisericii, toate soboarele şi toate dumnezeieştile scripturi ne îndeamnă să ne ţinem departe de cei cu alte credinţe şi să ne ferim de la părtăşia cu dânşii. Ar trebui, dar, să nesocotesc toate acestea şi să urmez celor ce caută unirea în chipul unei păci plăsmuite? Celor ce au măsluit sfinţitul şi dumnezeiescul Simvol (Crezul) şi l-au adus pe Fiul ca a doua pricină a Sfântului Duh? (…) Să nu fie nouă aşa, o, bunule Mângâietor, şi să nu cad vreodată în gânduri necuviincioase, ci, urmând învăţăturii Tale şi fericiţilor ce s’au însuflat de la Tine, să mă alătur Părinţilor, aducând, dacă nimic altceva, măcar atât: bună-cinstire.”[16]

6. Până la începuturile veacului al 20-lea, Biserica a avut o poziţie statornică şi neclintită de lepădare şi osândire a tuturor ereziilor, după cum se zice limpede în Sinodiconul Dreptei-slăviri, ce se rosteşte în Duminica Orthodoxiei. Ereziile şi ereticii sânt anathematizaţi, fiecare în chip anume; mai mult, pentru a nu lăsa prilej la ceva să scape de sub anathemă, la sfârşitul slujbei se află o anathemă obştească: „Tuturor ereticilor, anathema.”

Din nefericire, această poziţie statornică, neclintită şi credincioasă a Bisericii a început, o dată cu cei dintâi ani ai veacului al 20-lea, să fie treptat părăsită, după enciclica dată de Patriarhia Ecumenică în 1920 „Către toate bisericile lui Hristos,” care, pentru întâia dată, a înfăţişat oficial ereziile drept „biserici” ce nu s’au înstrăinat de Biserică, ci sânt apropiate şi înrudite cu ea. Enciclica îndruma ca „dragostea dintre Biserici să fie, mai presus de toate, din nou aprinsă şi din nou întărită, fără ca acestea să se mai socotească unele pe altele străine şi depărtate, ci mai degrabă înrudite şi apropiate în Hristos, împreună-adunate şi împreună-moştenitoare ale făgăduinţei lui Dumnezeu în Hristos.”[17]

Calea e acum deschisă pentru înfierea, întărirea şi propăşirea în sânul Bisericii Orthodoxe a unei născociri la început Protestante şi care are acum încuviinţare Papală – erezia Ecumenismului, acea pan-erezie ce primeşte şi legiuieşte toate ereziile ca „biserici” şi defaimă dogma Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoliceşti. Odrăslită, propovăduită şi silită acum de Patriarhi şi episcopi, ea este o nouă dogmă în privinţa Bisericii, o nouă ecleziologie. Potrivit ei, nici o Biserică nu este îndreptăţită să pretindă doar pentru sine însuşirea de Biserică sobornicească şi adevărată. În schimb, fiecare dintre ele ar fi o bucată, o parte, şi nu Biserica întreagă; toate împreună alcătuiesc Biserica.

Toate hotarele aşezate de Părinţi au fost răsturnate; nu mai este linie despărţitoare între erezie şi Biserică, între adevăr şi rătăcire. Până şi ereziile sânt acum „biserici”; de fapt, multe dintre ele – precum cea Papală – sânt acum privite ca „biserici surori,” cărora Dumnezeu le-a încredinţat, împreună cu noi, grija mântuirii oamenilor.[18] Harul Sfântului Duh este acum şi în erezii, şi, prin urmare, botezurile lor – ca şi toate celelalte „taine” – sânt socotite lucrătoare. Toţi cei ce s’au botezat, neţinându-se seamă de erezia în care se află, sânt socotiţi acum mădulare ale Trupului lui Hristos, Biserica. Osândirile şi anathemele Sinoadelor nu mai sânt drepte şi ar trebui înlăturate din cărţile liturgice. Ne-am aşezat de acum în „Consiliul Mondial al Bisericilor” şi ne-am trădat, de fapt – prin însăşi încuviinţarea noastră de a lua parte – conştiinţa bisericească. Am înlăturat dogma Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoliceşti – dogma lui „ún Domn, ó credinţă, ún botez.”[19]

7. Acest sincretism inter-creştin a crescut acum într’un sincretism inter-religios, care pune semnul egal între toate celelalte credinţe şi buna-cinstire cea una a lui Dumnezeu, de Dumnezeu descoperită prin Hristos, cunoaşterea dumnezeiască şi viaţa cea întru Hristos. Prin urmare, nu se atacă doar dogma Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoliceşti în privinţa ereziilor, ci şi dogma de căpetenie despre Descoperirea cea una şi singura mântuire a oamenilor prin Iisus Hristos, în legătură cu religiile lumii. Este cea mai cumplită rătăcire, cea mai mare erezie a tuturor veacurilor.

8. Credem şi mărturisim că doar în Hristos este putinţă de mântuire. Credinţele lumii şi ereziile duc toate la pierzanie. Biserica Orthodoxă nu este doar adevărata Biserică, este singura Biserică. Doar ea a rămas credincioasă Evangheliei, Sinoadelor şi Părinţilor; doar ea, aşadar, întruchipează adevărata catholicească (sobornicească) Biserică a lui Hristos. Potrivit cuviosului Stareţ Iustin Popovici, ecumenismul este numele de obşte pentru bisericile mincinoase ale Europei Apusene; numele lor de obşte este acela de „a-tot-erezie” (pan-erezie).[20]

Această a-tot-erezie a fost primită de mulţi patriarhi, arhiepiscopi, episcopi, preoţi, monahi şi mireni orthodocşi. Ei o învaţă „cu capul descoperit”; o întrebuinţează şi o silesc cu fapta, având părtăşie cu ereticii în toate chipurile cu putinţă – în rugăciuni împreună, prin schimburi de vizite, prin împreună-lucrări pastorale – aşezându-se, astfel, de fapt, în afara Bisericii. Poziţia noastră, potrivit hotărârilor canonice ale Sinoadelor şi pildei Sfinţilor, este vădită. Fiecare trebuie acum să îşi ia asupră răspunderea.

9. Mai sânt, de bună seamă, şi răspunderi obşteşti, de căpetenie în cugetul ecumenist al arhiereilor şi theologilor noştri, în faţa pliromei dreptslăvitoare şi a turmei lor. Acestora le spunem, cu frica lui Dumnezeu şi cu dragoste, că această poziţie şi deschiderea lor către toate îndeletnicirile ecumeniste sânt de osândit în toate privinţele, deoarece:

a) pun la îndoială cu fapta predania şi credinţa noastră patristică şi dreptslăvitoare;

b) sădesc îndoială în inima turmei lor şi îi neliniştesc pe mulţi, împingându-i spre dezbinare şi schismă, şi

c) duc o parte a turmei în rătăcire şi, prin aceasta, la nimicire duhovnicească.

Declarăm, aşadar, că din pricinile mai înainte amintite, cei ce se mişcă în această nechibzuinţă ecumenistă, orice treaptă ar avea în trupul bisericesc, sânt potrivnici predaniei Sfinţilor noştri şi, prin urmare, stau împotriva acestora.

Din această pricină, poziţia lor trebuie osândită şi lepădată de întregul Arhiereilor şi al norodului credincios.











NOTĂ:

Toţi acei dintre clerici, monahi, monahii şi mireni doresc să ia parte la această mărturisire dreptslăvitoare, pot declara, în scris:

„Primesc Mărturisirea de Credinţă împotriva Ecumenismului şi iscălesc la ea.”

Pot trimite această declaraţie, arătând numele şi poziţia bisericească, monahală sau profesională la următoarea adresă:

Revista THEODROMIA, P.O.Box 1602, Thessaloniki 541 24, Greece; fax: +30.2310.276590; email palimpce@otenet.gr






Mărturisirea de Credinţă de mai sus a fost iscălită până acum (3 Iunie 2009) de următorii:



Mitropolitul Serafim al Kitherei şi Antikitherei

Mitropolitul Cosma al Etoliei şi Akarnaniei

Mitropolitul Serafim al Pireului

Mitropolitul Ieremia al Gortinei şi Megalopolisului

Arhimandritul Iosif, Igumenul Sfintei Mănăstiri Xiropotamu, Sfântul Munte

Protoiereul Gheorghios Metallinos, profesor emerit al Şcolii Universitare de Theologie din Athena

Protoiereul Theodoros Zisis, profesor emerit al Şcolii Universitare de Theologie din Thessalonic

Arhimandritul Marcu Manolis, proistamen (conducător) duhovnicesc al „Uniunii Orthodoxe Pan-Ellinice”

Arhimandritul Athanasie, Igumenul Sfintei Mănăstiri Stavrovunion, Cipru

Arhimandritul Timothei Sakkas, Igumenul Sfintei Mănăstiri Parakliti, Oropos

Arhimadritul Chiril Kehaghioglu, Igumenul Sfintei Mănăstiri Pantokrator, Melissohori, Langadas

Arhimandritul Sarandie Sarandos, parohul Sfintei Biserici a Adormirii Născătoarei-de-Dumnezeu, Amarusion

Arhimandritul Maxim Karavas, Igumenul Sfintei Mănăstiri a Sfintei Paraschevi, Milohori, Ptolemais

Arhimandritul Grigorie Haginikolau, Igumenul Sfintei Mănăstiri a Sfintei Treimi, Ano Ghazea, Volos

Arhimandritul Athanasie Anastasiu, Igumenul Sfintei Mănăstiri Marea Meteoră

Arhimandritul Theoclit Volkas, Igumenul Sfintei Sihăstrii a Sfântului Arsenie Cappadokianul, Halkidiki

Arhimandritul Hrisostom, Igumenul Sfintei Chinovii a Cuviosului Nicodim, Pentalofos, Gumenissa

Arhimandritul Theodor Diamantis, Igumenul Sfintei Mănăstirii Panaghia Molivdoskepasti, Koniţa

Arhimandritul Palama Kirillides, Igumenul Sfintei Mănăstiri a Naşterii Maicii Domnului, Kallipetra, Veria

Arhimandritul Lavrentie Gratsias, Sfânta Mitropolie a Florinei, Prespei şi Eordeei

Arhimandritul Meletie Vadrahanis, Sfânta Mitropolie a Florinei, Prespei şi Eordeei

Arhimandritul Pavel Dimitrakopulos, Sfânta Mănăstire a Schimbării la Faţă a Mântuitorului, Muţiala, Veria

Arhimandritul Ignatie Kalaitsopulos, Sfânta Mănăstire a Sfinte Paraschevi, Milohori, Ptolemais

Arhimandritul Simeon Gheorghiades, Sfânta Mănăstire a Sfintei Treimi, Ano Ghazea, Volos

Arhimandritul Augustin Siarras, Sfânta Mănăstire a Sfintei Treimi, Ano Ghazea, Volos

Arhimandritul Amvrosie Ghionis, Sfânta Mănăstire a Sfintei Treimi, Ano Ghazea, Volos

Gheronda (stareţul) Grigorie Ieromonahul, Sfânta Sihăstrie a Daniileilor, Katunakia, Sfântul Munte

Gheronda (stareţul) Evstratie Ieromonahul, Sfânta Mănăstire Marea Lavră, Sfântul Munte

Gheronda (stareţul) Filipp Ieromonahul, Coliba Marelui Athanasie, Mănăstirea Sfânta Anna Mică, Sfântul Munte

Ieromonahul Athanasie, Sfânta Sihăstrie a Daniileilor, Katunakia, Sfântul Munte

Ieromonahul Nicodim, Sfânta Sihăstrie a Daniileilor, Katunakia, Sfântul Munte

Ieromonahul Nifon, Sfânta Sihăstrie a Daniileilor, Katunakia, Sfântul Munte

Ieromonahul Hrisosotom Kartsonas, Coliba Sfântului Gheorghe, Mănăstirea Sfânta Anna Mică, Sfântul Munte

Ieromonahul Onufrie, Coliba Cinstitului Înainte-mergător, Sfântul Schit al Sfintei Anna, Sfântul Munte

Ieromonahul Hrisanth, Coliba Cinstitului Înainte-mergător, Sfântul Schit al Sfintei Anna, Sfântul Munte

Ieromonahul Azaria, Coliba Cinstitului Înainte-mergător, Sfântul Schit al Sfintei Anna, Sfântul Munte

Ieromonahul Gavriil, Sf. Chilie Panaghia Gorgoepikoos, Sfânta Mănăstire Pantokrator, Sfântul Munte

Ieromonahul Panteleimon, Sf. Chilie a Sfântului Panteleimon, Sfânta Mănăstire Pantokrator, Sfântul Munte

Ieromonahul Tihon, Sf. Sihăstrie Pantokrator, Melissohori

Protoiereul Lambros Fotopulos, parohul Sfintei Biserici a Sfântului Cosma Etolul, Amarusion, Attica

Protoiereul Ioannis Fotopulos, parohul Sfintei Biserici a Sfintei Paraschevi, Attica

Protoiereul Athanasios Minas, Lutraki, Corinthia

Protoiereul Eleftherios Palamas, Sfântul Hristofor, Ptolemais

Protoiereul Konstantinos Migdalis, parohul Sf. Biserici a Sfântului Constantin, Volos

Protoiereul Photios Vezinias, profesor, Sfânta Mitropolie a Lagadasului

Protoiereul Antonios Vusdekis, parohul Sf. Biserici a Sfântului Nicolae, Nikea, Pireu

Preotul Dionisios Tatsis, pedagog, Koniţa

Preotul Dimitros Psarris, parohul Sf. Biserici a Atotputernicilor Arhangheli, Sesklon, Aesonia

Preotul Efthimios Antoniades, Sfânta Mitropolie a Larisei

Preotul Anastasios Gotsopulos, parohul Sf. Biserici a Sfântului Nicolae, Patre

Preotul Gheorghios Papagheorghiu, Sfânta Mitropolie a Dimitriadei

Preotul Peter Hirsch, Petrokerasa, Halkidiki

Preotul Theophanis Manuras, parohul Sf. Biserici a Sfântului Athanasie, Velestino, Magnesia

Ierodiaconul Theológ Kostopulos, Sf. Mănăstire a Sfintei Treimi, Ana Ghazea, Volos

Preotul Pashalis Ghinudis, Sfânta Mitropolie a Larisei

Preotul Gheorghios Diamantopulos, Lavrion, Sfânta Mitropolie a Mesogeei

Preotul Vasilios Kokolakis, parohul Sf. Biserici a Cinstitei Cruci, Holarghos, Attica

Preotul Petros Pantazis, parohul Sf. Biserici a Schimbării la Faţă, Halandriu

Ierodiacon Iraclidie Kleanthus, Sfânta Mitropolie a Tamasei

Ierodiacon Antonie, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohoriu

Gheronda (stareţul) Theolipt Monahul, Coliba Cinstitului Înainte-mergător, Sf. Schit al Sfintei Anna, Sfântul Munte

Gheronda (stareţul) Gavriil Monahul, Chilia Sfântului Hristodul, Karies, Sfântul Munte

Gheronda (stareţul) Ilarion Monahul, lângă Arsanaua Konstamonitului, Sfântul Munte

Gheronda (stareţul) Daniil Monahul, Sf. Sihăstrie a Daniileilor, Katunakia, Sfântul Munte

Gheronda (stareţul) Acachie Monahul, Sf. Sihăstrie a Daniileilor, Katunakia, Sfântul Munte

Gheronda (stareţul) Ştefan Monahul, Sf. Sihăstrie a Daniileilor, Katunakia, Sfântul Munte

Gheronda (stareţul) Pavel Monahul, Sf. Chilie a Sfinţilor Apostoli, Schitul Xenofont, Sfântul Munte

Gheronda (stareţul) Onufrie Monahul, Sf. Chilie a Naşterii Maicii Domnului, Sf. Mănăstire Pantokrator, Sfântul Munte

Gheronda (stareţul) Nectarie Monahul, Sf. Chilie Izvorul Tămăduirii, Sf. Mănăstire Kutlumusiu, Sfântul Munte

Gheronda (stareţul) Isaac Monahul, Sf. Chilie a Zămislirii Născătoarei-de-Dumnezeu, Sf. Mănăstire Stavronikita, Sfântul Munte

Monahul Arsenie Vliagoftis, Sf. Sihăstrie a Sfântului Arsenie Cappadokianul, Halkidiki

Monahul Gheorghie, Sf. Chilie a Naşterii Maicii Domnului, Sf. Mănăstire Pantokrator, Sfântul Munte

Monahul Hristofor, Sf. Chilie a Sfinţilor Apostoli, Schitul Xenofont, Sfântul Munte

Monahul Maxim, Sf. Sihăstrie a Daniileilor, Katunakia, Sfântul Munte

Monahul Dosithei, Kathisma Sf. Mănăstiri Kutlumusiu, Sfântul Munte

Monahul Spiridon, Chilia Sfântului Nicolae, Sf. Mănăstire Kutlumusiu

Monahul Damaschin Aghioritul, Sf. Chilie a Cinstitului Înainte-mergător, Sf. Mănăstire Karakallu

Monahul Savva Lavriotul, Sf. Mănăstire Marea Lavră, Sfântul Munte

Monahul Theofil Aghioritul, Sf. Chilie Sambri, Sfântul Munte

Monahul Paisie, Sf. Chilie a Sfinţilor Arhangheli „Savvaion,” Sfântul Munte

Monahul Heruvim, Sf. Chilie a Sfinţilor Arhangheli şi Sfântului Ioan Cucuzel, Sfântul Munte

Monahul Nicodim, Sf. Chilie a Sfântului Nectarie, Kapsala, Sfântul Munte

Monahul Dosithei, Sf. Mănăstire a Schimbării la Faţă a Mântuitorului, Sohos, Langada

Monahul Hariton, Coliba Cinstitului Înainte-mergător, Sf. Schit al Sfintei Anna, Sfântul Munte

Monahul Nicodim, Coliba Cinstitului Înainte-mergător, Sf. Schit al Sfintei Anna, Sfântul Munte

Monahul Averchie, Coliba Cinstitului Înainte-mergător, Sf. Schit al Sfintei Anna, Sfântul Munte

Monahul Pródrom, Coliba Cinstitului Înainte-mergător, Sf. Schit al Sfintei Anna, Sfântul Munte

Monahul Arsenie, Sf. Colibă a Cuviosului Gherasim, Schitul Sf. Panteleimon, Sf. Mănăstire Kutlumusiu, Sfântul Munte

Monahul Evstratie, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori

Monahul Arsenie, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori

Monahul Ignatie, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori

Monahul Mihail, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori

Monahul Nectarie, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori

Monahul Rafail, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori

Monahul Mardarie, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori

Monahul Dionisie, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori

Monahul Dimitrie, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori

Monahul Pahomie, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori

Monahul Luca, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori

Monahia Mariam, Igumena Sf. Mănăstiri a Sfântului Lavrentie, Fili

Monahia Hristonimfa, Sf. Mănăstire a Sfântului Lavrentie, Fili

Monahia Lavrentia, Sf. Mănăstire a Sfântului Lavrentie, Fili

Nikolaos Vasiliadis, theolog şi scriitor, Frăţia Theologică „Sotirios”

Despina Anastasiadu Gheorguda, Nipiaghogos, educatoare, consilier educaţional primar

Panaghiota Antsu, filolog şi theolog, Thessalonic

Gheorghios Gheorgudas, doctor în theologie, consilier educaţional primar

Ioannis Dekliomis, theolog, Thessalonic

Stefanos Ziogas, profesor de filologie, Thessalonic

Dimitrios Karaghiannidis, antrenor, Thessalonic

Vasilios Kermeniotis, profesor, Ptolemaida

Agathi Kiriakidu-Theodosiu, filolog, Thessalonic

Gavriil Lampsidis, jurnalist, Thessalonic

Sotirios Lisikatos, theolog şi filolog, Thessalonic

Hristina Bulaki-Zisi, profesor-asistent primar la Şcoala de Theologie A.P.Th.

Dimitrios Mavridis, matematician, Thessalonic

Konstantinos Nusis, filolog şi theolog, Volos

Lavrentios Ntetsiortsio, publicist şi scriitor, preşedintele Uniunii Filo-orthodoxe „Cosmas Flamiatos,” Eghion

Andreas Papavasiliu, doctor în theologie, inspector primar de educaţie secundară, Cipru

Panaghiotis Simatis, profesor de theologie, secretarul Uniunii Filo-orthodoxe „Cosmas Flamiatos,” Eghion

Konstantinos Stavrinidis, Athena

Marina Stravaku, filolog, Thessalonic

Afrati Strakali-Tzoanopúlu, filolog, Thessalonic

Malamati Strakali-Papaioánnu, filolog, Thessalonic

Dimitrios Zisis, consilier educaţional şi theolog, Kastoria



--------------------------------------------------------------------------------


[1] Vezi tratatul lui Ghennadie II Sholarios, Patriarhul Constantinopolei, „Despre singura cale de mântuire a oamenilor,” în Gheorghios Sholarios „Apanta ta evriskomena, Oevres Completes de Georges Scholarios,” vol. I-VII, Paris 1928-1936, ed. L. Petit – X. Siderides – M. Jugie, vol. III, 434-452.

[2] Ioan 8:12 „Eu sânt lumina lumii; cela ce urmează mie nu va umbla în întunerec, ci va avea lumina vieţii.” Şi Ioan 3:19 „Lumina au venit în lume, şi au iubit oamenii mai mult întunerecul decât lumina.”

[3] Faptele Apostolilor 4:12.

[4] 1 Ioan 4:2-3 „Tot duhul carele mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, dela Dumnezeu este,

1Jn 4:3 Şi tot duhul carele nu mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, dela Dumnezeu nu este; şi acela este al lui antihrist, de care aţi auzit că va veni, şi acum iată în lume este.”

[5] Vezi Didahiile (Învăţăturile) Sfântului Cosma Etolul, în I Menunos, „Învăţăturile şi viaţa lui Cosma Etolul,” ed. Tinos, Athena, didahia A1, 37, p. 142: „Toate credinţele sânt mincinoase şi măsluite, toate sânt ale Diavolului. Aceasta am înţeles-o ca fiind adevărată, dumnezeiească, cerească, dreaptă, desăvârşită, pentru mine şi pentru voi, cum că credinţa binecinstitorilor şi dreptslăvitorilor creştini este bună şi sfântă, şi că trebuie să credem şi să ne botezăm în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.”

[6] „Omilie înaintea surghiunului” 1, ΕΠΕ 33, 186.

[7] Epistolia 90, „Preasfinţilor fraţi şi episcopi din Apus” 2, ΕΠΕ 2, 20

[8] Galatieni 1:9. Omilii la Galateni, cap. 1, PG 61, 624.

[9] Mansi, 13, 409-412.

[10] Decăderea şi nepăsarea morală, chiar şi în rândul clerului, era observată încă de la începutul veacului al 15-lea de către Sfântul Simeon al Thessalonicului (vezi „A 16-a epistolă dogmatică” în D. Balfour, Simeon al Thessalonicului (1416/17-1429) „Opere theologice,” Analekta Vlatadon 34, Thessalonic 1981, p. 218: „Şi încă, că ei nu socotesc curvia ca pe ceva ce duce la Iad, nici măcar în rândurile preoţilor, ci dimpotrivă, au fără nici o părere de rău ibovnice şi tineri pentru a curvi, deşi slujesc în fiecare zi.” Ibid., 15, p. 216: „Şi nici nu urmează o viaţă după chipul Evangheliei; căci toate bogăţiile şi curviile nu le socotesc ceva de ruşine, nici pe toate cele ce sânt oprite Creştinilor.”) Decăderea morală ce se vede în ultima vreme chiar şi printre clericii orthodocşi este roada secularismului şi liberalismului ecumenist.

[11] Dialogul 23, PG 155, 120-121. Epistolie despre fericiri 5, în D. Balfour, Simeon Arhiepiscopul Thessalonicului (1416/17-1429), „Opere theologice,” Analekta Vlatadon 34, Thessalonic 1981, p. 226.

[12] Întâia Epistolă Canonică, Către Amfilohie al Iconiei, Canonul 1.

[13] În textul cele de-a noua adunări generale a Consiliului Mondial al Bisericilor din Porto Alegre, Brazilia, în 2006, care a fost acceptat de reprezentanţii bisericilor orthodoxe, cu numele „Chemaţi să fim Biserica cea Una,” la paragraful al 8-lea se spune: „Toţi cei botezaţi în Hristos sânt uniţi în numele Său.” La paragraful al 9-lea: „Faptul că toţi aparţinem, împreună, lui Hristos, prin botezul în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, dă bisericilor posibilitatea şi le cheamă să păşească împreună, chiar şi atunci când nu sânt de acord unele cu altele. Sântem încredinţaţi că există un singur botez, tot aşa cum există un singur trup şi un singur Duh, o singură nădejde în chemarea noastră, un singur Domn, o singură credinţă, un singur Dumnezeu şi Părinte al tuturor (vezi Efeseni 4:4-6).” Mitropolitul Pergamului, Ioan (Ziziulas), în lucrarea sa „Eclesiologia orthodoxă şi mişcarea ecumenică,” apărută în revista Eparhiei Surojului (Anglia, August 1985, vol. 21, p. 23), a netezit drumul pentru această poziţie, afirmând: „În cadrul botezului, chiar dacă are loc o rupere, o dezbinare, o schismă, se poate încă vorbi de Biserică… Orthodocşii, cel puţin după înţelegerea mea, iau parte la mişcarea ecumenică ca la o mişcare a creştinilor botezaţi ce se află în stare de dezbinare deoarece nu pot exprima împreună aceeaşi credinţă. În trecut, lucrul acesta s’a petrecut datorită lipsei de dragoste care acum, mulţumită lui Dumnezeu, dispare.”

[14] Apologie pentru fuga în Pont 82, ΕΠΕ 1, 176.

[15] Omilie la Romani, 22, 2, PG 60, 611. Omilie la Filippiseni, 2, 1, PG 62, 119.

[16] Mărturisirea de credinţă arătată la Florenţa, în Documents relatifs au Concile de Florence, II, Oeuvres anticonciliaires de Marc d’Ephèse, par L. Petit, Patrologia Orientalis 17, 442.

[17] Vezi I. Karmiris, „Monumente dogmatice şi simvolice ale Bisericii Orthodoxe Soborniceşti,” vol. 2, p. 958.

[18] Vezi declaraţia comună a Papei Ioan-Paul al II-lea şi a Patriarhului Vartholomeu din cadrul vizitei celui din urmă la Roma, pe 29 Iunie 1995. Acelaşi lucru a fost declarat mai devreme de către Comitetul Theologic Mixt de Dialog între Orthodocşi şi Romano-Catolici, la Balamand, în Liban, 1993.

[19] Efeseni 4: 5.

[20] Arhimandrit Iustin Popovici, Biserica Orthodoxă şi Ecumenismul, Thessalonic 1974, p. 224.

37 Responses

Postul mare

Postul mare, sau Postul Paştilor, este perioada de pregătire pentru Sfinţele Paşti, fiind asemănat adesea cu o călătorie duhovnicească către Săptămâna Patimilor şi Înviere. Este un timp liturgic, din cadrul Triodului, de mare nevoinţă sufletească şi trupească în care se îmbină cele două feluri de postire: postul ascetic şi postul total (a se vedea articolul Postul). Este numit "mare" pentru că este cel mai lung şi cel mai important dintre toate posturile.




Cuprins [ascunde]
1 Postul Mare: sensul postirii
2 Atmosfera şi starea sufletească în Postului Mare
3 Structura Postului Mare
4 Vezi şi
5 Legături externe


Postul Mare: sensul postirii
Scopul iniţial al postirii de dinaintea Sfintelor Paşti era pregătirea catehumenilor care urmau să fie botezaţi de Paşti şi să intre în biserică. Cu toate acestea, a devenit curând o perioadă de pregătire spirituală înaintea sărbătorii Învierii Mântuitorului pentru aceia care erau deja creştini. Este simbolul viu al întregii vieţii a unui om care se va împlini prin propria înviere după moartea în Hristos.

Postul Mare este caracterizat prin renunţarea la multe alimente, intensificarea rugăciunilor publice şi particulare, îmbunătăţire personală şi multă generozitate cu cei aflaţi în nevoi. Este simbolul viu al întregii vieţii a unui om care se va împlini prin propria înviere după moartea în Hristos. Este o perioadă de înnoire duhovnicească, o perioadă a pocăinţei, a curăţirii inimii şi minţii, de reîntoarcere către poruncile Domnului şi către aproapele nostru

Alimentele cer nu sunt permise, tradiţional, sunt carnea şi produsele din lapte, peşte, vin şi ulei. (În unele tradiţii, doar uleiul de măsline nu este permis; în altele toate uleiurile vegetale sunt oprite.) Deoarece din punct de vedere canonic postul strict este oprit sâmbăta şi duminica, vinul şi uleiul sunt admise în aceste zile. Dacă sărbătoarea Buneivestiri cade în timpul Postului Mare, atunci peştele, vinul şi uleiul sunt permise în acea zi.

Pe lângă slujbele religioase descrise mai jos, se consideră necesar să se acorde o atenţie sporită de către credincioşii ortodocşi rugăciunilor de acasă adică mai multe şi mai dese decât de obicei. Părinţii considerau postul fără rugăciune ca fiind "postul demonilor" deoarece demonii nu mănâncă datorită naturii lor necorporale dar nici nu se roagă.

În Postul Mare, în zilele de peste săptămână (de luni până vineri), Biserica îndeamnă la ajunare până seara. De aceea ritualul de împărtăşanie din aceste zile a fost legat de vecernie, slujba care marchează încetarea ajunării. Acest ritual, destul de simplu la început, a fost înconjurat treptat de o solemnitate tot mai mare adăugându-i-se câteva elemente din rânduiala Sfintei Liturghii. Astfel s-a ajuns la constituirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite care a devenit unul din momentele de vârf ale Postului Mare prin frumuseţea sa deosebită şi solemnitatea sa. La această slujbă de seară, o parte din Trupul şi Sângele Mântuitorului de la slujba din ultima duminică sunt împărţite credincioşilor. Atribuită Sfântului Grigorie Dialogul, această slujbă nu a fost alcătuită de un singur autor ci este opera colectivă şi anonimă a Bisericii întregi.

Dacă "postul ascetic" reprezintă abţinerea de la anumite mâncăruri şi băuturi şi reducerea substanţială a regimului alimentar în vederea eliberării de sub stăpânirea poftelor trupului, "postul total" sau ajunarea este renunţarea totală la mâncare şi băutură pe o durată scurtă de timp (o zi sau două) fiind expresia stării de pregătire şi aşteptare. În acest sens ajunarea face parte întotdeauna din pregătirea pentru unirea cu Hristos în Sfânta Împărtăşanie.

Atmosfera şi starea sufletească în Postului Mare
Biserica Ortodoxă propune credincioşilor ei să întâmpine Paştile – sărbătoare a sărbătorilor şi moment de maximă bucurie – printr-o destul de lungă perioadă de reculegere şi post.

Se întâmplă multe lucruri foarte specifice, unice şi minunate, în aceste câteva săptămâni ale Postului Mare:

muzica din biserică se cântă pe tonuri mai triste şi mai tânguitoare
cântările şi imnele amintesc cu deosebire căderea noastră (dar şi putinţa de a ne ridica, cu ajutorul lui Dumnezeu) şi slăbiciunea firii noastre (dar, iarăşi, şi putinţa de a depăşi acestea cu harul lui Dumnezeu)
slujbele sunt mai lungi şi mai dese şi cuprind rugăciuni şi ritualuri unice, cum ar fi rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul sau Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite
veşmintele preoţilor şi odoarele în care este înveşmântată biserica sunt de culoare închisă (neagră sau violet/purpuriu închis, de obicei)
postul de bucate şi abstinenţă în viaţa sexuală, precum şi reducerea privitului la televizor (de exemplu), sunt o invitaţie de a investi, mai mult decât de obicei, energia noastră fizică în cele spirituale, prin transformarea şi transfigurarea ei (din dragostea fizică faţă de partener în dragostea spirituală către tot aproapele), prin milostenie (din banii ce ar trebui să ne rămână în plus de pe urma postului), prin lecturi din Biblie şi alte cărţi duhovniceşti (din timpul rămas prin faptul că ne uităm mai puţin le televizor, bunăoară) etc.
Toate acestea creează deci o întreagă atmosferă în viaţa noastră – tot aşa după cum dacă avem invitaţi acasă creăm atmosfera dorită punând o anumită muzică, aprinzând lumânări etc. –, atmosferă care să ne conducă la o stare sufletească pe care Biserica o consideră de mare folos: tristeţea radioasă (sau "strălucitoare", sau "luminoasă").

Sintagma aceasta – tristeţe radioasă (strălucitoare/luminoasă) – simplă şi frumoasă şi profundă în acelaşi timp: ea spune că, pe de o parte, suntem trişti, pentru că vedem toată slăbiciunea noastră, deasa noastră aplecare către rău, păcătoşenia noastră; pe de altă parte, însă, ştim că Dumnezeul nostru este Iubire şi că este un Dumnezeu înţelegător, milostiv şi iubitor de oameni, care vrea mântuirea, iar nu pierzarea noastră, şi care pentru asta S-a făcut om şi a pătimit pentru noi, şi încă pătimeşte, pentru fiecare dintre noi, până la sfârşitul timpurilor. Şi asta ne dă nădejde, asta transfigurează tristeţea noastră, o penetrează de lumina Domnului, cu Care împreună-călătorim pe calea spre înviere.

Structura Postului Mare
Ca şi în Apus, Postul Paştelui ţine patruzeci de zile, cu precizarea că în Răsărit sunt numărate şi duminicile. Începe în mod oficial luni, cu şapte săptămâni înaintea Paştilor, după Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (numită şi Duminica lăsatului sec de brânză) şi se termină în seara Sâmbetei lui Lazăr, ziua de dinaintea Duminicii Floriilor - Intrarea Domnului în Ierusalim. Cu toate acestea, postul continuă şi în săptămâna următoare, numită şi Săptămâna Patimilor, Săptămâna Mare sau Săptămâna Sfântă până la Sfintele Paşti. Parcursul acestuia este după cum urmează:

începe luni după Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (numită şi Duminica lăsatului sec de brânză);
1. Duminica Ortodoxiei (Ioan 1,43-51),
2. Duminica Sfântului Grigorie Palama;
3. Duminica Sfintei Cruci;
4. Duminica Sfântului Ioan Scărarul şi
5. Duminica Sfintei Maria Egipteanca.
După Duminica lăsatului sec de carne, carnea este oprită de la consum. După Duminica lăsatului sec de brânză sunt oprite lactatele şi începe postirea strictă a Postului Mare. În această perioadă, citirile zilnice sunt din Vechiul Testament, cu precădere din Geneză, Proverbe şi Isaia. Postul Mare este urmat de Săptămâna Patimilor, care începe cu Duminica Floriilor şi care precede Paştile.

Iubirea adevarata - despre iubire

A iubi este insasi legea vietii, asa cum reiese din articolul legea iubirii. Este una dintre cele mai sublime actiuni pe care o poate realiza o fiinta umana. Iubirea poate sa insoteasca toate celelalte acte fundamentale ale noastre. Daca invatam plini de iubire (cu pasiune) vom memora si vom intelege mult mai usor. Daca ascultam cu iubire, vom auzi mai multe si mult mai bine. Daca vorbim cu dragoste, cuvintele noastre vor capata o forta neinchipuit de mare. Daca vom adormi cu dragostea in suflet, somnul nostru va fi odihnitor si profund ca al unui copil. Daca vom gandi atunci cand suntem plini de iubire, gandurile noastre vor capata profunzime si stralucire. Gandurile care se cladesc prin iubire vor fi mai luminoase decat razele soarelui si mai patrunzatoare decat sagetile lui Arjuna.

Toate acestea si multe altele apara atunci cand iubirea este prezenta in fiinta noastra.

A iubi inseamna a trai viata celuilalt. Sa uiti de tine si sa te daruiesti cu totul celuilalt fara a astepta vreodata ceva in schimb, aceasta este adevarata iubire care te inalta si te purifica de tot ce e murdar in lumea aceasta.

Dumnezeu este iubire. Cand facem loc iubirii in sufletul nostru, practci ii facem loc lui Dumnezeu insusi. Pentru ca iubirea sa poate intra in noi, egoul trebuie sa plece. Daca intra egoul, iubirea pleaca. Daca pleaca egoul, intra iubirea. Un om egoist nu va putea sa iubeasca. Egoul si iubirea se exclud reciproc, tot asa cum finitul nu poate sa se compare cu infinitul, tot asa cum intunericul nu poate fi acolo unde este lumina.

Cei mai multi se plang ca nu sunt iubiti. Multi imi spun: "L-am iubit din toata inima, iar el nu mi-a raspuns niciodata iubirii". Dar daca l-ai iubit cu adevarat, de ce suferi ca el nu te-a iubit? Nu stiti oare ca iubirea adevarata nu asteapta NICIODATA, dar absolut niciodata, NIMIC in schimb. Ea este fericita ca se poate manifesta, ca se poate darui. Atat timp cat suferiti din cauza iubirii inseamna ca inca nu ati cunoscut iubirea adevarat.

Daca Dumnezeu ar conditiona iubirea Sa de dragostea noastra pentru El, am sucomba cu totii intr-o clipa.

Iubirea inseamna daruirre totala, inseamna uitare de sine. Si, asa cum se intampla in lumea spirituala, plina de paradoxuri,. abia atunci cand vom uita de sine vom incepe sa ne reamintim de SINE.

Atat timp cat tu ceri ceva in schimbul iubirii tale, inseamna ca nu ti-ai depasit egoul. Cum poate sa incapa nelimitatul in ceva limitat? Atata timp cat suntem egotici, iubirea noastra nu este iubire. Este altceva ce seamna cu iubirea, dar nu este iubire. Poate fi atractie sexuala, poate fi mila, poate fi respect, poate fi nevoia de a proteja sau de a fi protejat, dar nu este iubire. Pe toate acestea, noi le numim iubire, dar ele nu sunt altceva decat reflexe limitate ale iubirii nelimitate.

Sa invatam sa iubim cu adevarat, fara a cere vreodata ceva in schimbul iubirii noastre. Ba din potriva, sa ne bucuram ca ni se permite sa manifestam iubirea. Par nebunesti aceste cuvinte astazi cand o asemenea iubire este aproape de negasit. N-o mai intalnim nici in filme (nici macar in filmele de desene animate). Dar atata timp cat cineva o mai pomeneste si isi doreste din toata inima sa o manifeste, mai exista o speranta ca ea sa renasca. Iubiti-va din toata inima pe voi insiva si nu va fie rusine de aceasta iubire. Foarte multi oameni se urasc pe ei insisi, de cele mai multe ori fara un motiv real, doar din plictiseala sau o ignoranta crasa. Iubiti-va asa cum sunteti daca doriti sa va transformati. Nu asteptati sa va transformati pentru a ajunge sa va iubiti, pentru ca nimic nu poate fi transformat in bine, in lipsa iubirii.

"Iubeste-ti aproapele ca pe tine insutui", dar cum sa-ti iubesti aproapele cand tu nu te iubesti pe tine insuti?

Asa cum te ingrijesti de propria ta viata, ingrijeste-te de viata tuturor si atunci viata ta va capata o dimensiune sublima.

Multi sunt de acord ca iubirea adevarata e minunata si ma intreaba cum sa ajunga la ea. Ea este deja in voi, nu exista nici o reteta magica a iubirii pure. Daruirea de sine, sacrificiul total, rugaciunea si Gratia Divina te vor conduce cu siguranta acolo unde doresti, dar trebuie sa doresti asta din toata inima ta, din tot cugetul tau si din tot sufletul tau

--------------------------------------------------------------------------------

Cunoaşterea personală a lui Dumnezeu
Cum poţi începe o relaţie cu Dumnezeu? Aştepţi să te lovească un fulger? Te dedici ca de-acum încolo să faci fapte bune, virtuoase sau religioase? Sau devii o persoană mai bună... astfel încât Dumnezeu să te poată accepta? Ei bine, NICI UNUL dintre aceste lucruri nu-ţi aduce aşa ceva. În Biblie Dumnezeu ne-a arătat clar cum Îl putem cunoaşte. Iată în continuare cum poţi începe o relaţie personală cu Dumnezeu... chiar acum...

Principiul unu: Dumnezeu te iubeşte şi are un plan minunat cu viaţa ta.

Dumnezeu te-a creat. Dar nu numai te-a creat, ci te şi iubeşte... atât de mult încât doreşte să-L cunoşti acum şi să-ţi petreci veşnicia alături de El. Iisus a spus: „ Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe Singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică."1

Iisus a venit pentru ca fiecare dintre noi să Îl poată cunoaşte şi înţelege pe Dumnezeu în mod personal. Numai Iisus poate da sens vieţii şi poate dărui un scop în viaţă.

Ce ne împiedică să-L cunoaştem pe Dumnezeu? ...




Principiul doi: Noi toţi păcătuim şi păcatele noastre ne despart de Dumnezeu.

Adevărul este că toţi simţim această despărţire... este o depărtare de Dumnezeu pricinuită de păcatele noastre. Biblia ne spune: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui...."2

În adâncul sufletului nostru putem simţi indiferenţă faţă de Dumnezeu şi căile Sale sau răzvrătire făţişă... Orice ar fi, este o dovadă a ceea ce Biblia numeşte „păcat”.

Păcatul aduce moarte în viaţa noastră - despărţirea spirituală de Dumnezeu.3 Chiar dacă facem mari eforturi ca să ne apropiem de Dumnezeu, acestea sunt sortite eşecului.

Imaginea aceasta arată ce mare este prăpastia dintre noi şi Dumnezeu. Săgeţile ilustrează strădaniile noastre de a ne apropia de Dumnezeu. Putem încerca să facem fapte bune sau să câştigăm aprobarea lui Dumnezeu printr-o viaţă decentă sau o filozofie de viaţă morală. Însă strădaniile noastre nu pot face să dispară păcatele noastre...

Cum trecem peste această prăpastie? ...




Principiul trei: Iisus Hristos este singura soluţie - găsită de Dumnezeu - pentru a ne ierta păcatele. Prin El putem cunoaşte planul lui Dumnezeu cu viaţa noastră şi putem avea parte de dragostea Sa.

Alt adevăr este că merităm să plătim pentru păcatele noastre. Problema este însă că plata păcatului este moartea. Dar Iisus Hristos a murit în locul nostru, din dragoste pentru noi, ca să nu fie nevoie să murim fără Dumnezeu. Pe Cruce Iisus a luat asupra Sa toate păcatele noastre, plătind astfel pentru ele. „Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu..”4 „...El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui...”5 Fiindcă Iisus a murit pe cruce în locul nostru, acum nu mai este nevoie să trăim despărţiţi de Dumnezeu din cauza păcatelor noastre.

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe Singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”6

După ce Iisus a murit pentru păcatele noastre, a înviat din morţi.7 Astfel ne-a dovedit pentru totdeauna că are dreptul de a promite viaţa veşnică - că este, într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu şi singura Cale de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. De aceea a spus Isus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”8

El ne spune cum putem începe o relaţie cu El chiar acum... în loc să ne străduim şi mai tare să ajungem singuri la Dumnezeu. Iisus spune: „Veniţi la Mine....” „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie...”9 Iisus a suferit la Cruce tocmai datorită dragostei care ne-o poartă. Iar acum ne invită să venim la El, ca să putem începe o relaţie personală cu Dumnezeu.

Nu este suficient să ştim ce anume a făcut Isus pentru noi şi ce ne oferă. Pentru a avea o relaţie cu Dumnezeu, trebuie să-L primim în viaţa noastră...




Principiul patru: Fiecare dintre noi trebuia să ia decizia de a-L primi personal pe Iisus Hristos ca Domn şi Mântuitor.

Biblia spune: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu."10

Îl putem primi pe Iisus prin credinţă. Biblia spune: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni."11

Să-L primeşti pe Isus înseamnă să crezi că Iisus este Fiul lui Dumnezeu - după cum a spus chiar El - şi apoi să-L inviţi să te călăuzească şi să te îndrume în viaţă.12 Iisus a spus: „Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug."13

Şi iată chiar invitaţia lui Isus. El a spus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine."14

Cum vei răspunde la invitaţia lui Dumnezeu?

Gândeşte-te puţin la aceste două cercuri.



Viaţa dusă pe cont propriu
Eul se află la cârma vieţii

Iisus nu-Şi găseşte loc în această viaţă

Deciziile se iau şi acţiunile se fac numai sub îndrumarea eului, ceea ce duce adesea la frustrare




Viaţa dusă sub îndrumarea lui Hristos


Iisus Se află la cârma vieţii

Eul este supus lui Iisus

Persoana respectivă vede influenţa şi îndrumarea lui Iisus în viaţa sa



Care cerc descrie cel mai bine viaţa ta?

Care cerc ai dori să descrie viaţa ta?

Începe o relaţie cu Iisus Hristos...




Îl poţi primi pe Hristos în viaţa ta chiar acum. Nu uita cuvintele lui Iisus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine."15 Dacă ai dori să răspunzi invitaţiei Sale, iată cum o poţi face.

Cuvintele exacte pe care le foloseşti pentru a te dedica lui Dumnezeu nu sunt importante; căci El ştie ce intenţii te animă. Dacă nu eşti sigur cum să te rogi, rugăciunea de mai jos îţi poate fi de ajutor:


„Doamne Iisuse Hristoase, vreau să Te cunosc; îmi doresc să vii în viaţa mea. Îţi multumesc că ai murit pe cruce pentru păcatele mele, ca să mă poţi accepta pe deplin. Numai Tu îmi poţi da puterea de a mă schimba şi de a deveni aşa cum doreşti Tu. Îţi mulţumesc că m-ai iertat şi că îmi dăruieşti viaţa veşnică alături de Dumnezeu. Acum îmi predau viaţa Tie; Te rog să faci ce doreşti cu ea. Amin."

Dacă ai fost sincer când L-ai rugat pe Isus să vină în viaţa ta, atunci din acea clipă El este în viaţa ta, după cum a promis. Ai de acum o relaţie personală cu Dumnezeu!

Ei bine, te aşteaptă o viaţă întreagă de... schimbări, care te vor ajuta să te maturizezi. Acesta este un proces care are loc pe măsură ce Îl cunoşti tot mai bine pe Dumnezeu citind Biblia, rugându-te şi având relaţii cu alţi copii ai lui Dumnezeu. Dumnezeu să te binecuvânteze!

ترنيمة غالى عليك (Imnul-Ghali te)(Patimile lui Iisus)

Psalmii 1,2,3

Sfantul Ioan Iacob - Savarsirea Cuvioasei Maria EgipteancaIn vremea noptii langa apaIn lunca Sfantului IordanAsteapta cautand in zareUn pustnic Calamonitean.Ce ai batranule Parinte, De esti asa nerabdatorSi tot privesti in "ceea parte"Cu ochiul tau iscoditor?Ai pus vreo undita in apaSi n-o gasesti la locul eiSau la loc mai bun de pescuireDe ceea parte poate vrei?Dar asta nu se face noaptea, S-o faci mai bine de cu ziSi-i lucru de mirare Avvo, Ca-ti vine dor a pescui!Asa s-ar fi mirat oricineVazandu-l pe batran sezandLa miezul noptii langa apa(Pescar pe el l-ar fi crezand).Dar dupa cum se vede treabaNu-i este lui de pescuitDe sta asa in nemiscare, Rugandu-se necontenit.Privind mai bine, vom cunoasteCa este? Pustnicul Zosima?, El poarta mantie in spate, La piept: Epitrahil si schima.Un vas bisericesc in mana, El tine prea cuviinciosAvand Dumnezeiescul SangeCu Sfantul Trup al lui Hristos.In vremea asta el asteaptaDin ceea parte de Iordan, Sa vie spre impartasire"Sihastra de neam Egiptean".Un an de zile se-mpliniseDe cand s-a inteles cu eaS-aduca "Sfintele" BatranulSi-acuma ea intarzia!In mintea lui i se strecoaraO banuiala cu fior:"Dar poate nu mai sunt eu vrednicSa vad acum acel <>!Si daca vine ce voi face?De luntre nu m-am ingrijit!"Acestea cugetand BatranulUn plans amar l-a napadit.Dar numai iata ca zarestePe Sfanta pustnica venindDeasupra apei (ca pe gheata)Mirat o vede el pasind.Pe trupul ei parlit de soareSi ca o scandura uscatEa poarta doar o zdreanta vechePe care Pustnicul i-a dat.In ziua cand era sa moaraAtuncea s-a impartasitSi pentru asta pe ZosimaMai inainte l-a vestit.Caci vrand sa moara nestiutaI-a zis sa vie la un anS-o afle ca mai inaniteDe ceea parte de Iordan.Cu multa nerabdare AvvaIn anul urmator venindAflat-a trupul CuvioaseiDe un an de zile adormit.Iar in nisip era scrisoareCu ziua savarsirii ei:Ca-i este numele "Maria"S-o-ngroape dupa obicei.Cantandu-i cele cuveniteSedea Batranul cugetand, Ca nu avea nici o unealtaSa-i faca groapa in pamant!Dar, O! Minune prea slavita!Venind un leu infricosat, Cu ghearele scobind indata, Mormantul Sfintei a sapat!Apoi plecandu-se cucernicIn pace el s-a departatIar pustnicul cu multe lacrimiCinstitul trup a ingropat!

File din pateric despre milostenie

,,Un frate l-a întrebat pe avva Pimen:– Mi-a rămas o moştenire; ce să fac cu ea?– Du-te şi peste trei zile vino, că o să-ţi spun.El veni, cum îi hotărâse bătrânul, care îi spuse:– Ce să-ţi spun, frate? Dacă-ţi spun „dă-o la biserică”, acolo se fac ospeţe. Dacă-ţi spun „dă-o neamurilor tale”, atunci n-ai răsplată. Dacă-ţi spun „dă-o săracilor”, eşti fără grijă. Deci fă ce vrei, nu e treaba mea,,

RĂSPUNSURILE şi VIZIUNILE NEÎNŞELĂTOARE DESCOPERITE SFÂNTULUI LAVRENTIE DIN CERNIGOV
[ Clasat în: Array ] [ Data Publicării: 2010-02-12 23:40:00 ]
preluat de pe site-ul ortodox Război Întru Cuvânt
Înspre cinstirea cuvenită a Sfântului Lavrentie, prăznuit în preajma acestor zile, ne-am gândit că ar fi bine dacă ne-am reaminti/reciţi cu toţii aceste profeţii ale sale extrem de importante, dar şi de limpezi, nu spre îngrozire, ci spre trezire şi asumare barbatească, învingând în noi frica aceea atavică, iraţională, ce ne stârneşte fără încetare să contestăm, să negăm, să refuzăm, să relativizăm. Da, ne este frica, este firesc, dar putem să nu lăsam frica să ne întunece credinţa şi să nu lăsăm glasul sângelui celui căzut să înăbuşe trambiţa Duhului Sfânt. Sau, cum spunea minunata rugaciune a stareţilor optineni împotriva pecetluirii cu semnul lui Antihrist: Nu ne lăsa pe noi, Doamne, să ne îngrozim de frica diavolească mai mult decât de frica de Dumnezeu şi să ne depărtăm de Tine şi de Biserica Ta cea sfântă!

Ca şi cuvintele Evangheliei, şi aceste descoperiri incontestabile ale Sfintei Treimi făcute unui mare sfânt al vremurilor noastre sunt puternice, veşnice şi de netăgăduit. Să nu ne amăgim, ele nu aparţin nici sectarilor milenarişti înşelaţi şi înşelători, nici unor obscuri şi dubioşi conspiraţionişti şi nu reprezintă nici nişte însemnări apocrife nevrednice de crezare. În plus, nimeni nu se poate amăgi, fie el călugăr sau preot, cum că pe el nu-l privesc astfel de lucruri, fiindcă ele anume pentru folosul nostru au fost transmise, ca să înţelegem şi să ne pregătim, să învăţăm să discernem şi să fugim de amăgirile apostaziei de pe urmă. Dacă ne puteam lipsi de ele cu uşurinţă, nu ni s-ar fi spus, iar voinţa de a le ignora şi a întoarce ochii nu este altceva decât punere a minţii noastre mai presus de voia lui Dumnezeu, atunci când nu o înţelegem sau nu ne place. Dumnezeu nu face nimic gratuit, de dragul miracolului şi al senzaţiei, ci numai spre luarea noastră aminte mântuitoare. Deci să învăţăm şi ascultăm glasul sfinţilor şi să nu dispreţuim profeţiile lor, lovind zadarnic cu piciorul în şepuşă! Numai de noi depinde să nu fim printre cei „mulţi surzi şi orbi” . . .
„În anul 1949, noaptea, sfântul stareţ Lavrentie s-a învrednicit de vizita Evanghelistului Ioan Teologul. Era pe data de 26 septembrie pe stil vechi. Ei au discutat aproape şapte ore. Sfântul Evanghelist a completat cele spuse de proorocul Ilie şi dreptul Enoh şi i-a mai spus şi despre arătarea Crucii Domnului, despre învierea morţilor şi înfricoşata judecată a lui Hristos.
Antihrist va cunoaşte toate vicleniile diavoleşti şi va face false minuni. Pe el îl va asculta şi îl va vedea, în acelaşi timp, întreaga lume. Sfântul lui Dumnezeu, mărturiseau arhiepiscopul Simon, arhiepiscopul Teodosie, episcopul Iacob şi arhimandritul Teofan, spunea: „Fericit şi preafericit va fi omul care nu va dori şi nici nu va vedea faţa spurcată a lui Antihrist. Cine va vedea şi va asculta cuvântul hulitor de Dumnezeu al lui Antihrist, făgăduinţele pentru toate bunurile pământeşti, acela va fi ademenit şi va merge cu închinăciune înaintea lui şi împreună cu el va pieri şi va arde în focul cel veşnic”.
Ei l-au întrebat pe părintele: „Cum vor fi toate acestea?”. Stareţul a răspuns cu lacrimi: „în locurile cele sfinte va fi necurăţia pustiirii şi se vor arăta mârşavii ademenitori ai lumii care vor înşela oamenii ce s-au lepădat de Dumnezeu şi care vor săvârşi false minuni. După ei se va arăta Antihrist şi toată lumea îl va vedea deodată”.
Părinţii l-au întrebat pe sfânt: „Unde? în locurile sfinte? în biserică?”. Cuviosul a răspuns:
„Nu în biserică, ci în fiecare casă. În colţul unde stau acum sfintele icoane vor sta maşini ademenitoare, care vor înşela oamenii. Mulţi vor spune: trebuie să vedem şi să auzim noutăţile. În aceste noutăţi se va arăta Antihrist”.
(...) Una din surori, ascultând această discuţie, a întrebat:
– Ce să fac, Părinte? Tare n-aş vrea să ajung vremurile acelea!
– Tu eşti încă tânără, s-ar putea să ajungi, i-a răspuns Părintele.
Atunci sora, îngrozită, a căzut la picioarele Părintelui, exclamând:
– Părinte, mi-e frică, ce să fac?
– Păi, tu alege una din două, sau cele cereşti sau cele pământeşti.
Va fi război, continua Părintele povestirea, iar locurile prin care el va trece vor fi pustiite, vor dispărea şi oamenii şi toate vieţuitoarele. Dar înainte de aceasta Dumnezeu va trimite tot felul de boli pentru oamenii cei slabi şi ei vor muri. Când va veni antihrist la putere, bolile însă vor dispărea.
Cel de-al treilea război mondial nu va fi pentru pocăinţă, ci pentru nimicire, pentru distrugere.
O soră l-a întrebat pe Părintele:
– Asta înseamnă că vom pieri cu toţii?
Nu, a răspuns Părintele. Cei credincioşi îşi vor vărsa sângele pentru credinţă şi atunci ei vor trece în rândul mucenicilor, iar cei necredincioşi vor merge direct în iad. Până când nu se vor completa rândurile îngerilor căzuţi, Dumnezeu nu va veni la judecată. În timpurile cele de apoi, Dumnezeu şi pe cei vii înscrişi în cartea vieţii îi va trece în rândurile îngerilor, completând astfel rândurile.
Restaurarea bisericilor se va face până la venirea antihristului şi în toate va fi o bunăstare materială nemaipomenită. Iar voi, cu reparaţiile în biserica noastră să mai îngăduiţi, fiţi modeşti şi cu măsură în aspectul ei exterior, ci mai bine să vă rugaţi mai mult şi să umblaţi la biserică atâta timp cât încă se mai poate, şi mai ales să veniţi la Sfânta Liturghie unde se aduce Jertfa fără de sânge a Mântuitorului pentru păcatele întregii lumi. Să vă spovediţi cât mai des şi să vă împărtăşiţi cu trupul şi sângele lui Hristos, şi Dumnezeu vă va întări.
Dumnezeu este mult milostiv. El îi va mântui şi pe evreii care vor refuza să primească ştampila lui antihrist şi vor exclama că: asta e amăgire şi minciună, că acesta este necuratul şi nu Mesia nostru, şi nu-l vor recunoaşte de mesia.
Părintele discuta cu ierodiaconul Gheorghe despre timpurile de apoi şi vărsând lacrimi amare, spunea:
– Mulţi duhovnici şi slujitori ai Bisericii îşi vor pierde sufletul în vremea antihristului!
Ierodiaconul Gheorghe întrebă:
– Părinte, spuneţi-mi, eu cum să fac să nu pier, sunt doar diacon?
La care el i-a răspuns că nu ştie.
Atunci ierodiaconul Gheorghe a început să plângă căzând la picioarele stareţului şi-l ruga pe Părintele Lavrentie să se roage bunului Dumnezeu pentru el ca să nu ajungă în iad. Părintele Lavrentie s-a ridicat şi a înălţat o rugăciune la Ceruri, apoi i-a spus:
– Se mai întâmplă şi aşa, că omul se îmbolnăveşte, moare şi ajunge în Împărăţia Cerurilor.
Această proorocie s-a împlinit întocmai. Noi îl cunoaştem pe acest diacon de la Lavra din Kiev. Era un călugăr foarte râvnitor şi făcea multă milostenie. S-a îmbolnăvit aşa, dintr-o dată, şi la scurt timp a murit.
De flecare dată când Părintele se ruga sau când povestea despre viaţa de dincolo plângea amarnic. Surorile îl linişteau, dar el le răspundea vărsând şi mai multe lacrimi:
– Cum să nu plâng, când întunericul cel veşnic (bezna- iadul) este plin de suflete omeneşti!
Părintele Lavrentie a avut o dragoste duhovnicească puternică către toţi şi Bunul Dumnezeu l-a înzestrat cu darul rugăciunii inimii şi cel al înainte-vederii.
În ultimul timp, Părintele, stând pe lângă corişti, ne povestea foarte des despre timpurile de apoi şi despre sfârşitul lumii acesteia. În timpurile acelea nu vor mai fi draci în iad, ci toţi vor fi pe pământ şi în oameni. Va fi o mare calamitate atuncea pe pământ, nici măcar apă nu va mai fi, apoi va fi războiul mondial (al treilea n. ed.). Vor fi nişe bombe atât de puternice, încât şi fierul şi pietrele se vor topi. Focul şi fumul se vor ridica până la cer şi pământul va arde, vor rămâne foarte puţini oameni, şi atunci ei vor striga: „Terminaţi cu războiul şi să ne alegem un singur împărat pe tot globul!”
Şi vor alege de împărat pe unul ce va fi născut dintr-o desfrânată evreică din cel de-al doisprezecelea neam de desfrânaţi, din neamul împărătesc, şi va fi „el” frumos pentru cei necredincioşi, iar cei dreptcredincioşi îi vor vedea faţa lui adevărată: urâtă şi înspăimântătoare. Când se va plimba în mantie împărătească prin grădină cu mama sa, şi se va gândi cum va fi el în viitor să-şi conducă împărăţia, deodată se va deschide pământul, va izvorî apă, iar din apă va sări ceva, şi lui îi va părea că cineva e în spatele lui şi se va întoarce cu faţa înapoi să vadă. Atunci va vedea ceva groaznic, o grozăvie, şi, de frică, va deschide gura să ţipe; atunci diavolul se va sălăşlui în el şi din acel moment el va deveni antihrist.
Nu o dată Părintele ne spunea: „antihristul va fi încoronat la Ierusalim. Acum însă diavolul este legat în iad, dar Dumnezeu îl va dezlega şi el se va sălăşlui în împăratul-antihrist”.
***
„Părintele spunea că „în ultimul timp cine va chema numele lui Dumnezeu se va mântui. Mai ales cei feciorelnici vor întregi numărul îngerilor căzuţi”.
„Pe cei slabi, Dumnezeu îi va lua, iar alţii se vor curăţa prin boli. Unii, care la război îşi vor înmuia păcatele lor în sânge, vor fi număraţi cu mucenicii. Iar pe cei mai puternici Dumnezeu îi va lăsa să se întâlnească cu El”.
***
Înca înainte de începerea razboiului din 1941 Parintele a proorocit spunând direct: – „Pentru tot ce se face în afara rânduielilor bisericesti şi în sărbători, totul se va ruina şi va arde. Iar apoi se vor deschide mănăstirile şi oamenii se vor căi şi se vor ruga lui Dumnezeu, iar Dumnezeu, după mare mila Sa, le va mai da puţin timp, până când se vor completa rândurile îngerilor căzuţi”. Cu lacrimi în ochi, adeseori, el repeta aceste cuvinte.
***
„Cuviosul spunea că preoţii vor scurta slujbele: la început Psaltirea, iar apoi Ceasurile. Domnul nu va răbda şi ne va pedepsi. De frică mulţi vor chema numele Domnului şi se vor mântui prin credinţă”.
„Au venit la părintele maica dirijoare şi alte surori şi vorbeau răsfoind calendarul bisericesc: « Părinte, priviţi câţi arhierei sunt!». Dar părintele a privit şi a spus: «Eu văd doar patru şi va mai fi şi al cincilea». Oftând din greu, a început să ne spună, ştergându-şi lacrimile: «Va veni timpul când şi preoţimea va fi atrasă de bogăţia lumească, deşartă. Vor avea maşini, vile, vor vizita staţiunile climaterice şi rugăciunea lui Iisus li se va lua. Chiar vor uita de aceasta. Apoi nu vor mai merge pe calea care trebuie să meargă, iar oamenii slabi de fire vor merge după ei. Dar voi să fiţi înţelepţi şi cuminţi. Cuvintele lor frumoase să le ascultaţi, dar să nu urmaţi faptele lor. Eu vă spun şi vă compătimesc că veţi cumpăra case mari şi frumoase din mănăstire. Nu vă va ajunge timpul pentru rugăciune şi doar aţi făcut făgăduinţe călugăreşti! În ultimele timpuri oamenii nu se vor mântui cu truda, ci cu înţelepciune! Întelepciunea va fi în rândul celor dintâi. Primii vor fi ca luminătorii, iar ultimii ca soarele».”
***
„În oraşul Kiev niciodată nu a fost patriarh. Patriarhii au trăit la Moscova. Să vă păziţi de grupa (biserica) autocefalilor ucraineni şi de uniaţie”.
Locţiitorul Lavrei Peşterilor din kiev, părintele Cronid a replicat spunând că autocefalii şi uniaţii au dispărut din Ucraina. Parintele a răspuns cu tristeţe şi amărăciune:
„Demonul va intra în ei şi cu o răutate satanica se vor năpusti împotriva credinţei şi a Bisericii Ortodoxe, dar vor avea un sfârşit infamant, iar urmaşii lor vor primi pedeapsa cerească de la Domnul şi Împăratul puterilor”.
Părintele a prevăzut şi a ştiut dinainte totul. Acum a aparut un arhiereu ucrainean autocefal, numindu-se patriarhul Kievului. Dar unde? În America. Dar el nu ştie sau a uitat că la Kiev nu a fost niciodată patriarh... Trebuie să fim atenţi, de unde poate fi în America un patriarh al Kievului?! Iar unii spre moartea lor veşnică şi spre ruşinea lor strigă: „patriarhul nostru”.
Părintele ne avertiza să fim credincioşi Patriarhiei de la Moscova şi să nu intrăm în niciun fel de schismă.
„Feriţi-vă de aşa numita biserică de peste hotare şi să ştiţi că ea nu este amintită în dipticele Bisericilor Ortodoxe. Ea nu este o biserică [separată], ci o parte a Bisericii Ruse. Multpătimitoarea noastră Biserica a rezistat într-un stat ateu. (...) Se duc la eretici şi la schismatici doar cei nevrednici de mila lui Dumnezeu şi marii păcătosi care nu vor să ştie Cred într-una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică şi că Biserica Ortodoxă este Trupul lui Hristos, care nu poate fi împărţit. Biserica este cămaşa lui Hristos, care nu poate fi ruptă în bucăţi. Nu îşi amintesc că este un Domn, o credinţă şi un botez. Domnul Iisus Hristos a zidit o singură Biserica (nu biserici), pe care nu o vor birui nici porţile iadului. Este o singură Biserică Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Celelalte, care se numesc biserici, nu sunt biserici, ci neghinele din grâu şi adunătura diavolului”.
Rugăciune către Sfântul Lavrentie de Cernigov
O, preacinstite şi preafericite, Părintele nostru Lavrentie, mare şi preaminunat făcător de minuni, învăţător şi ocrotitor al credinţei ortodoxe, mustrătorul ereticilor, apărătorul Bisericii, din tinereţile tale ai iubit să mergi pe drumul crucii, nevoindu-te în rugăciuni şi osteneli, în posturi, privegheri şi în tăcere, chip al credinţei fiind pentru călugări, jertfă vie, sfântă şi plăcută aducându-te lui Dumnezeu.
Când însă, după sfârşitul tău, mănăstirea Sfintei Treimi, din răutatea ateilor, a fost ruinată, pângărită şi pustiită, având mare îndrăzneală la împăratul ceresc, prin mijlocirea Maicii Domnului şi a ta a fost înnoită, iar moaştele tale sfinte şi cinstite au fost aşezate aici.
Iar noi, credincioşii, care venim la racla sfintelor, şi cinstitelor tale moaşte, te rugăm pe tine, păstorul şi mijlocitorul nostru cel bun, nu înceta să te rogi la Domnul şi Dumnezeul nostru, să stingă toate eresurile şi schismele care vin din uneltirile vrăjmasului mântuirii noastre, întărindu-ne întru evlavie şi curăţie, iar cu roua harului Său să omoare văpaia patimilor noastre şi să ne încingă cu putere de sus împotriva lui Antihrist şi a hoardelor lui, impotriva vrăjmaşilor noştri văzuţi şi nevăzuţi; pe demoni izgonindu-i, izbăvindu-ne de toate bolile sufleteşti şi trupesti şi păzindu-ne de toate relele, să ne dăruiască tot binele şi să ne ocrotească cu pace şi bunăstare, ca noi toţi petrecând în pace, în linişte şi fără sminteală să preaslăvim Preasfânta Treime, pe Unul Dumnezeu, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh şi milostiva ta mijlocire pentru noi în veci. Amin.

Apocalipsa 13 - Sfarsitul libertatii umane

Introducere
Cu ajutorul lui Dumnezeu, vom incerca sa patrundem impreuna in tainele descifrarii capitolului al 13-lea din Cartea Apocalipsei, cautand sa demonstram implinirea a cel putin trei sferturi din proorocirea Sfantului Ioan Teologul. Daca faptul ca traim deja Apocalipsa, pare acum, oarecum greu de acceptat pentru dumneavoastra, inarmati-va cu rabdare spre a putea judeca singuri, in functie de marturiile ce se vor aduce, care este adevarul. [continuare]

Ia Aminte Frate(luptate cu tine insuti)

ˇ Din patru lucruri se inmulteste curvia trupului: din somnul pe nesaturate, din glume si din impodobirea trupului. (Avva Isaia)

ˇ Neprihanit este cel ce nici macar in somn nu mai simte in sine vreo miscare cat de slaba a desfranarii. Neprihanit este cel ce a dobandit o totala insensibilitate fata de trupuri, oricare le-ar fi frumusetea, iar regula si definitia desavarsitei puritati consta in aceasta: a avea aceiasi atitudine catre cele insufletite si cele neinsufletite, rationale si cele lipsite de ratiune. [continuare]

Pentru Ucenici

Capetele morale ale lui Simeon Evlaviosul

1. Frate, la inceputul lepădării, sirguieste-te să sădesti in tine virtuti frumoase, ca să te faci folositor si obstii si să te slăvească la sfirsit Domnul. Să nu cistigi indrăzneală fată de staret, niciodată, cum am zis si mai inainte, nici să nu ceri cinstire de la el. Să nu-ti cistigi prietenie cu cei mai mari, nici să nu dai tircoale chiliilor lor, cunoscind că prin aceasta nu numai că incepe să se inrădăcineze in tine patima slavei desarte, dar te si faci urit in ochii intiistătătorului. Căci se intimplă totdeauna aceasta. Deci cel ce intelege să inteleagă. Ci sezi in chilia ta, oricum ar fi, in pace. Iar de la cel ce vrea să se intilnească cu tine, nu te intoarce, din pricină de evlavie. [continuare]

PAGINI DE FILOCALIE ,,Nil Ascetul

Domnul s-a lepadat cu totul de grija celor pamantesti si a poruncit sa cautam numai Imparatia Cerurilor, noi insa, silindu-ne sa umblam tocmai pe o cale potrivnica, am nesocotit poruncile Domnului, si departandu-ne de purtarea lui de grija, ne-am pus nadejdile in maini. [continuare]

Despre post importanta si folosul postului

A vorbi despre post si chiar a-i da o definitie este foarte simplu ,deoarece postul e cunoscut de toata lumea,la toate popoarele in toate traditiile si culturile lumii.Unii dintre cei mai mari asceti ai crestinismului au definit postul astfel;
-Fratilor,imbuibarea pintecelui este maica desfrinarii iar postul si infrinarea este bogatia sufletului;deci aceasta sa ne silim sa o cistigam cu smerita intelepciune,pazindune de mindrie, de placere si lauda oamenilor care este maica tuturor rautatilor.
-,,Fiilor bine este a-l saturape celsarac si flamind si asa sa postesti,,
-Porunca postului este cea dintii porunca trebuincioasa ptr noi ea a fost data omului inainte de cadere .
Numai cu ajutorul postului ne putem rupe de pamint,
-Numai prin post putem indrepta pa Adam cal cazut
-Numai cu ajutorul postului ne putem impotrivi puterii atragatoare a desfatarii pamintesti
-Numai cu ajutorul postilui putem rupe legatura cu pacatul
-Numai cu ajutorul postului duhul nostru se poate slobozi de grelele lanturi ale trupului
-Numai cu ajutorul postului cugetul nostru se poate ridica de la pamint inaltindu-si privirea catre Dumnezeu.
Deci fratilor sa strabatem alergarea sf post cu rivna si cu osirdie sa desfacem prin mijloacele postului truputile noastre de mesele bogate si grase -iar inimile de pamint si de stricaciune de adinca si pierzatoare uitare care ne desparteste de vesnicia care sta inaintea noastra si este gata sa ne cuprinda, sa nazuim atit cu trupul cit si ci duhul spre Dumnezeu,sa ne temem de deplina neputinta de a-L cunoaste pe Dumnezeu si de a-L cinsti pe Dumnezeu pe care o pricinuie calcarea postului.Aceasta neputinta pierzatoare este temeiul mortii vesnice si este aratata de noi atunci cind,din pricina dispretuirii poruncii lui Dumnezeu privitoare la post ingaduim sa se ingreueze inimile noastre cu satiu mincarii si cu betia.
Pe masura ce luam asupra noastra jugul cel bun al postului duhul nostru dobindeste o mare libertate ;el tinde spre tarimul duhurilor si incepe sa se intoarca des spre contemplarea lui Dimnezeu,,